Meet Bruno!

Bruno 2

Acum nu foarte mulți ani în urmă, ne schițam planuri de viitor: să călătorim și să ne bucurăm de noi doi, să facem un copil, să ne luăm o casă (pe pământ, cu puțină curte), să ne luăm un câine, să facem alt copil (dacă nu ne sperie de tot primul) etc. Cam asta era ordinea noastră ideală. 🙂 Câinele ne gândeam să fie labrador, pentru că auzisem că ar fi foarte prietenos cu copiii, oricât ar fi fost de “chinuit” de joaca lor.

Doar că ordinea asta s-a cam dat peste cap. 🙂

Cam acum o lună, am dat peste un anunț (sau anunțul a dat peste mine) că cineva ar putea dona un labrador (dacă nu reușește să îl vândă până la o anumită dată). I-am văzut moaca de cățeluș drăgălaș (avea 2,5 luni pe atunci), i-am arătat și soțului și, fără să ne gândim prea mult, am zis ca da, ne-am dori să îl luăm noi.

Am scris că ne-ar plăcea să facă parte din familia noastră, de întreținut așa cum trebuie, de îngrijit și de iubit mult nu se punea problema. Și am ajuns cumva în capul listei de doritori. Între timp, persoana care a pus anunțul a tot încercat să îl vândă, după cum spusese inițial.

Noi am stat tot timpul liniștiți. Ne-am spus că dacă e sa fie al nostru, așa va fi. 🙂

A venit data propusă inițial, cu rugămintea de a o mai amâna câteva zile pentru că era în discuții cu un posibil cumpărător. Noi tot relax. După câteva zile ne-a confirmat că este al nostru dacă îl mai dorim.

Iar noi, da! Îl doream in continuare! 🙂

Next problem – micuțul era într-un sat pe lângă Timișoara (care nu e chiar aproape de București)!

Din nou, rotițele s-au mișcat așa cum au trebuit – noi aveam deja planificat un drum prin Timișoara în vacanta ce se apropia. 🙂 Acum, nu trebuia decât să găsim pe cineva de pe acolo care să accepte să îl ia în grijă pentru… trei săptămâni. 😛

Prin celălalt capăt al țării nu cunoaștem prea multă lume (cu atât mai puțin oameni de care să fim atât de apropiați încât să își asume o astfel de responsabilitate). Ne-am gândit noi, ne-am răzgândit, ne-am făcut curaj și am dat un telefon la cineva care locuiește în Timișoara (cu care discutasem până atunci doar telefonic de câteva ori), să întrebăm dacă ar cunoaște pe careva de ne-ar putea ajuta.

Stelele s-au aliniat din nou și femeia cu inimă atââââââât de mare ne-a propus pe loc să îl țină ea până vom ajunge noi pe acolo. 🙂 S-a dus până în satul unde era micuțul, l-a preluat, l-a luat acasă, l-a ajutat să fie acceptat de câinele pe care îl avea deja, l-a îngrijit, i-a oferit cea mai bună mâncare și, cel mai important, l-a iubit. A făcut atât de multe pentru noi încât cu greu i-am putea mulțumi pentru toate. Chiar cred că tot timpul petrecut acolo se vede acum în comportamentul puiului de cățel.

În același timp, a avut grijă să îi tot spună că va pleca în curând, a încercat (fără prea mult succes) să nu se atașeze prea mult de el, i-a explicat fetiței ei ca vom veni să îl luăm etc. Chiar a avut niște abordări foarte ”sănătoase” pentru toți. Nu puteam găsi persoane mai bune care să fi avut grijă de cățel în această perioadă!

Toate detaliile fiind stabilite, nu a mai rămas decât să ne întoarcem din vacanță via Timișoara (oricum aveam drum pe acolo) să preluam micuțul. Micuț, care crescuse intre timp. 😀 (la 3,5 luni avea 15 kg și va mai crește până peste… 30 de kg!)

Cum deja a fost pregătit pentru venirea noastră, ne-a acceptat foarte ușor și rapid (și cred că a înțeles că noi vom fi familia lui). Nici nu era greu să ne accepte la cât de flocăit, gâdilat, mângâiat a fost încă de la început. S-a lipit de noi imediat. 🙂

Iar Sebi… Sebi a fost încântat la maxim! Îi povestisem dinainte că vom avea un câine și ne tot repeta că vom merge să îl luăm acasă. 🙂 I-a tot dat târcoale, mângâindu-l dulce, radiind de fericire.

A urmat un drum de aproape 12 ore pana “atas-a noi, a Butuieti” (mult mai ok decât ne așteptam).

Pe drum:

– Aoleu, honey, ce-am făcut?

– Ne-am luat cățel.

– Aoleu, dar cum ne descurcăm că avem casa mică…

– Încăpem noi cât e încă mic (>15 kg, remember?). Și căutam să ne luăm o casă mai repede.

– Aoleu, da’ trebuie să ne trezim dimineața devreme să îl ducem afară. Și când plouă, și când ninge…

– Yep! Ăla care nu se trezește peste noapte să meargă la copil duce cățelul afara. Și ne cumpărăm galoși.

– Trebuie să îl ducem la doctor mai des decât mergem noi sau ducem copilul.

– Îl ducem. Căutam unul aproape de casă, să fie mai ușor sa cărat.

– Oare nu era mai bine pentru el să îl lăsăm acolo? Deja se obișnuise, avea compania unui alt cățel, puțină curte, oameni iubitori… Oare nu îl chinuim?

– Honey, și noi îl iubim. O să simtă și el asta.

– Aoleu, o să facă pipi și caca în casă!

– Da… dar l-om dresa noi să facă doar afară sau doar într-un anumit loc din casă.

– Aoleu, da’ o sa ne roada mobila!

– Da… încercam să îi limităm posibilitățile de ros și asta e – ce prinde e al lui. Îi luăm jucării de ros, îl certăm când îl vedem că roade altceva și ținem degetele încrucișate când nu suntem acasă.

– Oare o să ne descurcăm?

– Da! Sigur o să ne descurcăm!

(Deduceți cine este cârcotașul, nu? Balanța cea mai balanță dintre noi doi. 😀 )

Nu ne-am întors din drum și am ajuns în formula extinsă la noi acasă. 🙂

Așadar, avem cățel! Numele mi-a venit în minte de prima dată când i-am văzut poza de puppy de 2,5 luni – Bruno. Și așa a rămas. Este un labrador retriever de patru luni (împlinite azi), care se va face maaaaare, are o figură dulce şi iubitoare, se bucura prin toți porii (mă rog, fire de blană), (momentan) doarme mult (ofcourse, ca trebuie sa se faca maaaaaare). Şi este superb.
caine pentru copii

Mă plângeam eu că mă trezesc prea devreme? Gata, n-o mai fac! Azi dimineață îl plimbam pe negrotei la 6:15! Este… revigorant. Bonus, am și alergat vreo 15 minute. 😀

Pana acum un singur defect am observat la el – se bucura atâââââât de tare încât face pipi 😀 Nu mult, câțiva stropi, dar care miros groaznic! Se bucură din tot sufletul când îl mângâiem, dă din coadă și, odată cu ea se unduiește cu jumătate de corp (când dă cu coada peste tocul ușii cred că se lasă cu vânătăi). Asta e – sper ca pe măsura ce va crește va trece peste aceste “scăpări”, bucurându-se însă la fel de tare. 🙂

Acum ne documentăm cât putem de mult în legătură cu creșterea labradorilor, încercam să aplicăm diverse tehnici pentru a-l învață de Bruno de la început care sunt limitele (nu vrem să îl lăsăm să sară pe oameni, să muște chiar dacă e în joacă, să smulgă lesa pe afară, în casă să stea doar în anumite camere etc.). Până acum pare să fie bine. (Ne uitam într-o vreme mult îndepărtată la ”Cesar and the dogs” – mai țin minte ceva pe de acolo. 🙂 )

Acum urmează educarea. Educare pe care noi o vedem oarecum similară cu cea pe care o încercăm cu Sebi – cu răbdare, repetare, repetare, răbdare, insistență, respect, răbdare, repetare și muuuuultă iubire. Diferit față de copil credem că este important ca Bruno să înțeleagă cine îi sunt stăpânii – inclusiv Sebi este stăpânul lui! În același timp, Bruno nu este om așa că ne dorim sa îl dresăm, să asculte când îi dăm o comandă și nu avem reținere în a-I oferi recompense (gustări).

Știm că viața ni s-a schimbat și se va schimba în continuare, că va fi (și mai) obositoare, grea, costisitoare, murdară etc., dar va fi și frumoasă, jucăușă, veselă și plină de iubire cu adevărat necondiționată! Sebi (și, în viitor, și frățioarele lui) va avea un partener de joacă de nădejde, alături de care va crește și mai frumos! Va învață despre alte responsabilități și va fi implicat direct în creșterea puiului nostru. Pe Bruno vom încerca să îl luăm cu noi în vacanțe (mai puțin cu avionul) peste tot unde vom merge.

Apropo de responsabilități, discuție cu Sebi:

– Abem tătei! Tătei ete niegu! Pate Buno!

– Îți place de Bruno, dragul meu?

– Da! Ău nu bat Buno! Doaie a Buno. Ău mai a Buno.

– Da, mami, așa este, tu nu îl bați pe Bruno că îl doare. Am văzut că îți place să îl mângâi și să te joci cu el – și el se bucură tare.

– Pate Buno!

– Pui mic, dar o să ai grijă de Bruno? Trebuie să îl îngrijim împreună!

– Da! (răspuns rapid, scurt, fără timp de gândire)

– O să îi dai apa și mâncare?

– Da! (răspuns rapid, scurt, fără timp de gândire)

– O să îl scoți afară la plimbare?

– Da! (răspuns rapid, scurt, fără timp de gândire)

– O sa te joci împreună cu el?

– Da! (răspuns rapid, scurt, fără timp de gândire)

– O să strângi caca după el?

– Nu! (același răspuns rapid, scurt, fără timp de gândire)

– Nu? Dar cine face asta, pui mic?

– Mami! Ău nu tata Buno!

Bun așa! Acum, că s-au împărțit responsabilitățile, încercăm ca noul prieten pe viață să se adapteze cat mai ușor. Bruno ne-a acceptat foarte rapid, nu l-am observat trist sau suferind.

Pe Sebi chiar îl implicăm în toate activitățile: i-a dat apă și mâncare, afară a ținut (toooot timpul) un capăt al lesei, a ajutat la baie etc. De caca nu s-a atins iar pipi îl ocolește cu grație (sau înțepenește, ridică mâinile în sus și se cere teleportat în vârful patului până șterg :)) ).

Așadar, acum suntem patru membri în familie! 🙂

 

P.S. – Mulțumim Marcela! Vorbele nu sunt suficiente pentru ajutorul nesperat pe care ni l-ai oferit din inima ta atât de mare!

9 comments to Meet Bruno!

  • Adriana Zamfirescu  says:

    Bun venit, Bruno!

  • Virginia Sotu  says:

    Mihaela Oproiu?

  • Marina Bliderișanu  says:

    Woaa. Succes!

  • Marinela Vasile  says:

    Îți recomand cartea Ghidul câinelui fericit, autor Cesar Millan. Dupa ce am citit-o consider ca este de nelipsit din casa unui stăpân de câine :).
    Noi o avem pe Alma de 8 ani ). Este, cred, un metis de labrador negru și a fost luată de pe strada. Se joaca foarte frumos acum cu Andrei, mai ales de când bebe a crescut și merge.

    • Marinela Vasile  says:

      Aaah si in caz de nevoie recomand un super doctor veterinar Radu Ionescu. Are cabinetul in zona stadionului național. Nr de tel iti pot da în privat.

    • Petronela Duica  says:

      CesarMillan e genia

  • Mihaela Oproiu  says:

    Hehe. Da si noi avem un labrabor negru care acum are 1 an. Inca roade diverse chestii prin casa si linge fiecare copil in parte. Pe Theo l-am gasit intr-o zi cum bea apa din acelasi castron cu cainele, deci la din astea sa te astepti.
    Este foarte important sa ii faceti toate vaccinurile. Mishu (catelul nostru) nu era nici vaccinat nici deparazitat cand a ajuns la noi si Theo a luat paraziti de la el. Dar a trecut. E un prieten fain pentru copii. Pe cel mic chiar il pazeste. Se aseaza langa el si il impinge incet cu botul . Oricum succes si rabdare. O sa fie fain.

  • Olivia  says:

    Bun venit Bruno!!!va pup

  • La o raită prin Viena  says:

    […] Acum ne-am cam grăbit pentru că trebuia să revenim în Timișoara să îl preluăm pe Bruno. De fapt, am mers doar pentru grădina zoologica. […]

Leave a Reply