Când alăptarea este grea…

mary_cassatt_xx_mother_jeanne_nursing_her_baby_1907-1908

Da… uneori este greu… foarte greu…

Am avut zilele trecute un episod de care nu sunt mândră, însă face parte din aventura noastra care se numește ”alăptare” și de care ne bucuăm de peste 2a5l.

După o lună întreagă în care am avut parte de nopți odihnitoare și un ritual de adormit prea frumos să fie adevărat, totul s-a schimbat brusc. Sebi ajunsese să sugă extrem de puțin și de rar, seara îl alăptam după care fie ne țineam de mâini până adormea, fie îl pupam și plecam din cameră (iar puiul adormea singur fără probleme, fără să mă cheme, fără să vină după mine). Iar noaptea, se trezea de 1-2 ori. Deci, de vis! (Aveam timp să și visez!) Chiar ne gândeam că în curând se va duce singur la culcare! :))

După cum spuneam, o lună a durat minunea. Brusc, s-a schimbat totul.

În cartea lui Sarah Ockwell-Smith – ”Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și al copiilor” citisem că atunci când vine vorba de somnul copiilor ”se merge întotdeauna doi pași înainte, unul înapoi”. Ei bine, în cazul ăsta au fost un pas în față și mulți înapoi.

După mini-vacanța de Paște, când l-am dereglat cu toate, au revenit trezirile nocturne dese și foarte dese, adormitul doar la sân și suptul luuuung de confort. Bănuiesc că este o perioadă mai dificilă pentru micuț și îl supără caninii (cumva i-au spart toți patru în același timp, dar nu i s-au ridicat decât cei de jos… cei de sus mai au de crescut), manifesta o angoasă de separare față de mine (mai tot timpul stă călare pe mine, mi se cocoață pe picior ca maimuțica, mă ia de mână des, mă pupă dulceeeee din senin) și, bonus, este într-o etapă de dezvoltare a limbajului (toată ziua parlamentează, povestește și scoate cuvinte noi).

De vreo săptămână am tot fost răcită și, cu nasul înfundat, nu m-am putut odihni prea bine, chiar dacă dormea puiul. Într-o noapte mi s-au adunat atât de multe… starea de rău, nedormirea, suptul continuuuuuuu (de mai bine de o oră), nevoia de a merge la baie, o stare de nervozitate… Nu vroiam decât să îmi dea drumul și să mă lase în pace să respir puțin.

Am încercat să îl împing ușor, să îi explic blând, să îi spun că acum nu mai e lăptic și să mai aștepte puțin… Am încercat tot ce mi-a trecut prin cap atunci să mă retrag câteva minute singură, dar nu am avut nicio șansă. Ce să înțeleagă micuțul semi-adormit (era ora 3 în toiul nopții)? Am încercat să îl țin în brațe pur și simplu. Striga după ”țiți”, se zvârcolea și dădea din picioare.

La un moment dat am simțit că nu mai rezist și că nu îl mai suport la sân. Am ieșit din cameră, l-am lăsat singur și m-am dus la baie. În urma mea… tragedie și urlat. Degeaba a încercat soțul (trezit, buimac, care nu înțelegea ce se întâmplă) să îl ia în brațe încercând să îl calmeze, nu avea cu cine se înțelege.

Atât de greu îmi apăsa pe inimă… Am respirat adânc, am bușit în plâns că nu eram în stare să îmi controlez starea aceea și m-am întors la pui. Nu cred că trecuseră mai mult de 3 minute.

L-am luat în brațe și i-am dat să sugă, plângând împreună cu el. I-am cerut iertare și l-am privit prin întunericul din cameră cum suspină, cum suge ca și când nu ar mai fi făcut-o de prea multă vreme, cum îmi strânge tare pielea cu mânuțele lui mici, cum oftează din adâncul sufletului… Am adormit îmbrățișați și ne-am liniștit împreună.

De-a lungul timpului i-am mai spus de câteva (foarte puține) ori că de a doua zi îl înțarc. S-a întâmplat în toiul nopții când era la un puseu de creștere sau în plină erupție dentară și mă deranja suptul continuu. De fiecare dată i-am spus asta în gând și de fiecare dată mi-a dispărut intenția până a doua zi.

Nu aș putea să îi spun lui Sebi – ”Gata, din momentul ăsta nu îți mai dau țâța!”.

Ei bine, acest episod recent m-a făcut să mă gândesc la momentele când alăptarea mi s-a părut grea, când dacă nu aș fi alăptat, eu aș fi fost mai confortabilă (într-un mod cât se poate de egoist, în cele mai multe cazuri).

  • Începutul este de cele mai multe ori dificil, la primul copil (nu știu cum e de la al doilea, dar bănuiesc că mai ușor datorită informării corecte). Neîncredere, presiuni și sfaturi de peste tot din jur, hormoni…
  • În primele săptămâni nu am putut dormi deloc pe burtă – mi se umpleau sânii repede și mă dureau.
  • Datorită sfaturilor greșite primite în maternitate și a lipsei de implicare (sau cunoaștere) din partea cadrelor medicale, am pus din primele zile protecție de silicon. Ei bine, m-am chinuit să scap de ele și cu greu am reușit cu câteva zile înainte să împlinească trei luni.
  • Până spre trei luni alăptarea nu a fost nicio plăcere. A fost o luptă continuă, un stres că nu reușeam să atașez bine puiul, o goană după informații corecte…
  • Abia după trei luni am reușit să îl alăptez pe prichi la orizontală. Până atunci, noaptea m-am trezit de-a binelea de fiecare dată când avea nevoie de mine.
  • Nu am dormit o noapte legată de dinainte să se fi născut prichi (ultimele săptămâni de sarcină am dormit în fund, de la aciditatea ridicată). În timpul puseelor de creștere și a erupțiilor dentare puternice (micuțului i-au spart toți cei patru canini simultan) stătea toaaaată noaptea cu sânul în gură și îmi spuneam că de a doua zi îl înțarc că nu mai puteam de somn.
  • Până spre 4 luni nu am putut ieși din casă fără protecții pentru sâni – curgeau oricând.
  • Am făcut pachet și am dosit toate bluzele / cămășile / rochiile care sunt prea închise la gât și cu care nu aș fi putut alăpta (nu sunt fanul ridicării bluzelor). Nu am eu prea multe haine, tocmai de aceea le-am dus lipsa uneori.
  • Nu am putut pleca nicăieri prea mult timp fără Sebi, chiar dacă se simțea bine cu tati / bunicii. Despre plecat peste noapte nici nu poate fi vorba încă.
  • Au fost momente când chiar nu vroiam să îi dau să sugă chiar atunci (la o petrecere, de exemplu). Însă am făcut-o de fiecare dată dacă a insistat.
  • Nu sunt mare băutoare, dar au fost ocazii când aş fi vrut să beau mai mult de un pahar cu vin sau o bere.
  • Au fost situaţii în care aş fi avut nevoie de anumite medicamente incompatibile total cu alăptarea. Am căutat şi am găsit de fiecare dată alternative compatibile, însă poate ar fi fost mai eficiente cele recomandate iniţial.
  • Mușcatul – sincer, nu s-a întâmplat de multe ori, dar tot a fost neplăcut – s-a speriat în timp ce sugea, reflexul a fost involuntar. Cum zona este una extrem de sensibilă, a fost destul de neplăcut.
  • Am avut perioade când am fost bolnavă și am simțit nevoia să zaaaaaaac și să mă lase toți în pace.

Uf, lista nu este chiar scurtă (și poate nu e nici completă). Mă gândesc că spre deosebire de alte mame nu am avut probleme cu ragade (”mulțumită” protecțiilor de silicon), Sebi nu m-a mușcat atât de rău, nu am avut parte de mastite, sau multe alte neplăceri.

Pe de altă parte, dacă vreau să văd lista de mai sus ca fiind foaaaarte scurtă, m-aș apuca să fac alta cu avantajele și momentele plăcute ale poveștii noastre de alăptare. 🙂

Sebi va fi în continuare alăptat. Până când? Până… n-am idee. Vom vedea. Momentan nu avem vreun termen limită la orizont.

Leave a Reply