Parenting

Copilul încăpăţânat, neascultător şi dezordonat

15/07/2016
copilul incapatanat

Copil încăpățânat – pare a fi un pleonasm, nu-i așa?

Copiii mici sunt, implicit, încăpățânați și dezordonați, jucăriile sunt aruncate prin toată casa iar părinții mama strânge tot timpul după ei, de cele mai multe ori nu ascultă și nu fac ce li se cere ș.a.m.d..

Dar poate nu este chiar așa… În unul din rapoartele de activitate primite de la grădiniță, am recitit de câteva ori următorul text și m-am gândit să îl împărtășesc și cu alți părinți interesați:

 

”Mi s-a întâmplat adesea, ca în urma discuțiilor cu anumiți părinți (fie ei prieteni / cunoștințe / provenind din mediul profesional) sa aud expusă o situație care îi neliniștea: “Copilul meu refuză unele lucruri, cum ar fi: să poarte anumite haine / face o adevărată obsesie pentru un anumit obiect vestimentar, refuză să consume anumite alimente și, în general, refuză să încerce lucruri noi, indiferent cât de interesante ni s-ar părea nouă, adulților. De ce se întâmplă lucrurile acestea? Reprezintă aceste lucruri un motiv real de îngrijorare?”

Primul impuls a fost acela de a spune că nimic din toate acestea nu reprezintă un motiv întemeiat de îngrijorare, ci doar o expunere a propriilor dorințe, o modalitate de exprimare a voinței proprii, a nevoii de control a copilului, că este un episod, că va trece și, în cele din urmă, copilul va deveni curios și dornic să încerce lucruri noi.

Apoi, m-am gândit și la expresiile des întâlnite, care vorbesc despre copii folosind termeni ca: “încăpățânare”, ”obstinație”, “comportamente obsesive”, “fixuri de copil” etc, dar și la ceea ce spunea Maria Montessori referitor la nevoia de ordine la copii:

Nevoia copiilor pentru ordine este atât de intensă și extinsă încât ar putea fi comparată cu nevoia peștelui de apă. Prin conectarea relațiilor dintre diferitele elemente pe care le întâlnește în mediul în care trăiește într-o hartă mentală, copilul își construiește un prim simț al întregului, realizează o primă unificare a tuturor lucrurilor cunoscute într-un sistem logic.”

Cum putem răspunde adecvat acestor nevoi și evita astfel multe emoții negative și episoade de rebeliune și agitație ale celor mici? În urma studierii mai multor articole pe aceasta temă, am reușit să extrag câteva idei care ne pot ajuta în gestionarea acestor situații:

  • În primul rând este nevoie de mult calm din partea adultului și de o abordare cât mai relaxată și empatică a situației.
  • Oferirea de alternative – indiferent dacă este vorba despre îmbrăcăminte și/sau mâncare este recomandat să-i oferim copilului posibilitatea de a alege din două, maxim trei alternative agreate de noi.
  • În astfel de situații, graba nu face altceva decât să “strice toată treaba”. Să ne așteptăm ca cel mic să accepte să poarte tricou cu mânecă scurtă, după ce o lungă perioadă de timp l-a refuzat categoric, preferând doar haine cu mânecă lungă, sau să ne imaginăm că va accepta “peste noapte” să încerce și alte fructe, după ce până atunci el nu a acceptat decât câteva sortimente, este un lucru care nu ar face decât să pună presiune pe copil, iar pe noi să ne tensioneze și să ne frustreze. De aceea trebuie să acceptăm și să respectam ritmul propriu al fiecărui copil, să avem încredere în el și în faptul că își cunoaște și își ascultă organismul și nevoile acestuia.
  • Puterea exemplului – se pare că reușim să exprimăm aproximativ 90% (anumite studii spun 75%) din ceea ce gândim, în mod vizual și doar restul prin intermediul cuvintelor. Așadar, de exemplu, nu ne putem aștepta ca ai noștri copii sa consume salate și legume crude, dacă noi nu facem lucrul acesta frecvent în fata lor.
  • Joaca – folosirea metodei jocului reprezintă, în cele mai multe cazuri, drumul sigur spre succes în abordarea diferitelor situații dificile care apar în viața de zi cu zi. Spre exemplu, este mult mai interesant pentru copii să strângă jucăriile seara înainte de culcare printr-un joc de genul “Cine găsește forma de culoare roșie să o aducă la coșul cu jucării”, decât dacă i-am spune “Este ora de culcare. Strânge-ți jucăriile și mergi în pat!”
Autor: Montessori Land

 

Personal nu am făcut cercetări extinse sau statistici privind încăpățânarea copiilor. 🙂 Însă pot spune cum am procedat eu cu Sebi și ce rezultate am obținut. Abordările avute au fost fie naturale pentru că așa mi s-a părut a fi mai bine pentru noi, fie le-am citit în diversele materiale parcurse.

Înainte de a-l avea pe Sebi în viața noastră, nu credeam că poți avea pretenția de la copil să fie ordonat, să își pună jucăriile la loc, să te înțelegi cu el (și să te înțeleagă) fără să îl mai și pedepsești din când în când (sau măcar să îl șantajezi puțin acolo) etc. Da, aveam multe preconcepții pe care micuțul meu a reușit să le demonteze rând pe rând.

De când a început să umble singur prin casă și să se joace cu diverse materiale, am încercat să îi arăt puiului cum să le strângă să le pună la loc (în jur de 10 luni). Ne-a fost de ajutor că nu i-am lăsat la îndemână foarte multe jucării, pentru a nu-l ameți, pentru a-i permite să se concentreze pe dezvoltarea diverselor abilități și pentru a găsi un locșor pentru fiecare material în parte, la îndemâna copilului (într-o cameră tare îngrămădită).

Atunci când termina să se joace cu un material, îl luam și îi spuneam că îl vom pune la loc – la început o făceam eu (asigurându-mă că mă vede), apoi îl invitam să facem împreună. Ulterior prichi a început să o facă singur. Nu credeam că se poate trăi în casă cu un copil mic și să fie ordine (ordine, nu curățenie 😀 ), să nu fie jucării împrăștiate în toată casa.

Știe care este locul fiecărei jucării în parte, știe unde să își așeze cărțile (și ferească să fie vreuna pe dos sau invers). Atunci când mergem în vizită și găsește o jucărie, o pune în același loc de unde a luat-o (pe un anumit raft, după ușă, într-o anumită cutie etc.). Dacă uită și vrea să înceapă altă activitate, îl întreb dacă nu vrea să pună materialul anterior la loc sau pur și simplu îl rog să o facă.

Am încercat să fiu calmă mai mereu (de cele mai multe ori mi-a reușit), chiar dacă am repetat același lucru de zeci și zeci de ori. Am fost relaxată și m-am gândit mereu că așa va învăța micuțul. (În plus, l-am văzut că se distrează repetând iar și iar și iar și iar și iar. 🙂 )

Bineînțeles că nu dorește să pună la loc de fiecare dată (mai ales acum, când este în etapa lui ”nu” :), chiar dacă este într-o formă foarte ușoară). Dacă nu vrea și nu vrea nu insist, nu îl condiționez, nu mă supăr (de pedepsit nici nu se pune problema). Pun eu mâna și strâng, spunându-i că de data aceea fac eu chiar dacă este responsabilitatea lui, asigurându-mă că sunt în raza lui vizuală.

Nu vrea să mănânce ceva (nou sau nu)? Nu vrea să încalțe anumiți pantofi? Nu vrea să se îmbrace (deloc) pentru a ieși din casă? Și ce dacă? Are el un motiv. Fie nu îi place mâncarea respectivă, fie nu se simte confortabil cu pantofii aceia, fie pur și simplu nu vrea să încerce ceva nou.

Dacă este vorba de mâncare nu am insistat niciodată. Nu vrea să mănânce, îi ofer altceva deja gătit sau rece din frigider (lapte, iaurt, unt, fructe etc.). Nu mă apuc să îi gătesc ceva special pentru el… Nu insist să mănânce tot – știe să spună când a terminat (fie că s-a săturat, fie că ar vrea să facă altceva). Când i se face foame cere (sau își ia singur – am grijă să poată ajunge mereu singur la o banană, de exemplu).

Cu lucrurile noi pe care nu le acceptă varianta cea mai simplă este să i le dau la grădiniță. 🙂 Seara sigur îl iau încălțat cu pantofii de care nu a vrut să se apropie de dimineață.

Cu toate că știe să se îmbrace singur, uneori pur și simplu nu vrea. Pentru că… nu îmi bat capul de ce. Nu are rost să insist să îl oblig pentru că se lasă cu scandal și fără rezultate (bine, poate rezulta un copil îmbrăcat și frustrat și un părinte enervat, dar preferăm să evităm).

În astfel de momente apelăm de obicei la joacă. 🙂 ”Cine se încalță primul?” ”Tricoul meu este galben, al tău ce culoare are? ”Ia să vedem dacă mă pot îmbrăca eu cu pantalonii ăștia micuți.” Sau mai este varianta fugăritului prin casă și a îngrămădirii în colț – facem o tură, bagă un chilot, mai facem o tură, mai trage un pantalon și tot așa până ajungem gâfâiți și îmbrăcați și amuzați.

De cele mai multe ori, atunci când Sebi nu vrea să facă ce doresc eu, încerc să mă pun în locul lui – dacă ar veni cineva și mi-ar impune să fac acel lucru fără ca eu să vreau, cum m-aș simți? Dacă nu este vorba despre ceva foarte important (cum ar fi să dea mâna când traversează strada), nu insist. Însă de fiecare dată îi explic de ce aș vrea sau nu să facă acel lucru. Spre surprinderea mea, copilul chiar înțelege ”de vorbă bună”.

Când nu respectă o regulă (da, avem și reguli), este foarte important să o facă și nu dorește atunci (de exemplu, deschide ușa frigiderului și stă atârnat de ea fără să vrea să o închidă) îl iau pe sus, în lacrimi. Îi spun că îmi pare rău că se supără dar nu îl pot lăsa să facă ala cum dorește atunci pentru că se poate răni / poate strica ceva. Ferm, explicat, și în scurt timp se liniștește.

Am observat că puterea exemplului este foarte importantă. Sebi ne copiază în ceea ce facem și, având în vedere că și la grădiniță se aplică principii similare cu cele de acasă nu poate fi decât un lucru bun. 🙂

Una din principalele recomandări ale autodiversificării este să stăm la masă împreună cu copilul, să ne poată urmări și învăța. Astfel, prichi a învățat destul de repede să se descurce singur cu cana, să nu mai arunce mâncare și farfurii, să folosească singur tacâmurile, să se șteargă atunci când se murdărește etc. Nu am insistat să îi arăt copilului cum să apuce lingura, cum să împungă cu furculița sau cum să țină paharul în mână.

De câteva săptămâni, când a avut parte de o dezvoltare importantă a limbajului, toată ziua este cu ”Putim, mama! Putim, tata!” și ”Mătet!” când primește ceva. (Urmează ”Cu plăcere!” în curând. 🙂 ) Totul prin copierea comportamentului văzut acasă și la grădiniță.

Da, uneori este și ceva mai dificil. După cum scriam mai sus, a intrat de câteva luni în etapa lui ”nu”, perioada tantrumurilor și a crizelor aparent neprovocate. Până acum a fost destul de ușor față de cum mă așteptam să fie. Când s-a întâmplat să se declanșeze o criză de furie am încercat să îl înțeleg pe micuț – fie era prea obosit, fie îl supărasem (mno, mai fac și de-astea), fie eram ocupată cu altceva și nu îi acordam atenția necesară etc.

În plus, îl văd că este într-o etapă de dezvoltare psihică foarte mare, când i se dezvoltă limbajul dar totuși ar vrea să spună mai multe decât înțelegem noi, când simțul proprietății este în floare (atât cu obiectele cât și cu propria persoană), când vrea să facă singur totul, când poate are diverse stări pe care nu le înțelege și nu știe cum să le gestioneze. Chiar cred că nu îi este ușor uneori și încerc să îi fiu aproape, să îl înțeleg și să îi respect ritmul fără să mă enervez.

La final, cred că abordările acestea se rezumă tot la respectul față de cel mic și față de ritmul său de dezvoltare, fără a apela la condiționări șantajiste sau la amenințări. Așa cum mi-aș dori ca cineva să se comporte cu mine, în mod similar încerc să mă comport la rândul meu cu copilul. Așa este Sebi acum. Cum va fi pe viitor, dacă se va schimba, dacă voi preceda altfel, nu am idee. Vom vedea, ne adaptăm din mers. 🙂

 

P.S. – Am pus aici un scurt exemplu al unei activități zilnice.


UPDATE +3a6l

Sebi este în continuare cel mai ordonat copil pe care îl cunosc! În fiecare seară își strânge singur materialele cu care lucrează, înainte de a merge la somn. Uneori o face mai repede, alteori durează mai mult. Uneori ar vrea să le lase împrăștiate, alteori mă roagă pe mine să i le strâng – în 99% din cazuri și le strânge tot singur pentru că eu îl refuz (zâmbind, glumind, amintindu-i că singur le-a întins și le poate strânge tot singur).

Zilele trecute micuțul a vrut să încerce un experiment. Sâmbătă dimineață și-a întind prin cameră TOATE materialele și s-a jucat cu ele, rând pe rând – puzzle-uri, LEGO-uri, cărți și trenulețe… Îl auzeam din dormitor cum își inventează povești, cum joacă roluri și ”citește”, minunându-ne de ideile care îi vin și de scenariile pe care și le imaginează. Când am intrat la el… șoc:

Copilul încăpăţânat, neascultător şi dezordonat

Nu am văzut niciodată atâta dezordine lăsată de mânuțele lui Sebi! Peste zi s-a mai jucat cu ele așa, câte o oră, singurel iar seara… ei bine, nu a vrut să le strângă și pace. Nici nu am insistat (nici nu am pus mânca să i le strâng eu!). A rămas ca a doua seară (duminică) să și le strângă înainte de somn, înainte de începutul unei noi săptămâni.

Le-a adunat? DA! Mai venea pe la mine, mai zicea că sunt greu de strâns și nu poate singur, l-am încurajat de fiecare dată să le ia pe rând, așa cum le-a împrăștiat, fără grabă, i-am spus că am încredere în el că va reuși. A durat mai mult de două ore însă a reușit să își facă singur ordine și să își pună toate materialele la loc. (A durat atât de mult pentru că în timp ce le strângea se mai juca puțin cu ele… sau mai mult. :P)

Nu s-a supărat că nu l-am ajutat (în timpul ăsta eu i-am ținut companie – am stat în pat și am citit, relaxându-mă :D), nu s-a enervat că trebuie să facă treaba singur, nu a refuzat să le strângă. Pentru că nu se aștepta să pun eu mâna în locul lui! Știa că este sarcina lui, pe care și-o asumase singur cu o zi înainte.

La final, concluzia lui a fost că nu o să le mai scoată pe toate deodată pentru că sunt greu se strâns la loc. Mda… să vedem. 🙂

 

Nu îmi pot dori decât să rămână la fel de ordonat și pe viitor. 🙂 Cu siguranță voi aplica aceeași metodă și cu frățioara lui, când va mai crește. Nu este ușor, este nevoie de muuuuultă răbdare, însă pe termen lung chiar merită efortul!

 


Vrei să fii la curent cu ultimele articole postate? Ne poți urmări pagina de Facebook sau te poți abona la newsletter (dreapta-sus). 😉 Enjoy! 

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply Doina Dido 15/07/2016 at 19:19

    Bravo, copil frumos. Felicitari parintilor.

  • Reply Laura Sim 15/07/2016 at 21:21

    Same here.Cateodata as vrea sa ne mai ceara și ajutorul dar dacă am crescut-o așa atunci la ce sa ne mai așteptăm…

    • Reply SebaBaby 18/07/2016 at 06:10

      Cateodata as vrea sa stea mai mult la imbratisat si pupat…
      Dar na, daca l-am crescut aproape exclusiv in brate pana la 1a6l m-am ales cu un copil prea independent…

  • Reply Loredana 19/08/2017 at 06:44

    Wow! Ce frumos! Şi noi am procedat în mare cam la fel cu fetiţa noastră. Dar, recunosc, nu am eu întotdeauna răbdare să aştept să strângă singură toate jucăriile şi, când îmi cere ajutorul, mai cedez. M-ai inspirat să fiu mai răbdătoare. 🙂

  • Leave a Reply