Cum mi-am convins partenerul să devină un părinte mai blând

părinte mai blând

Cred că eu fac parte din categoria aceea de părinți oarecum liniștiți și calmi, răbdători și încrezători în copil. Da, am avut și perioade mai dificile, muuuuulte nopți cu somn prea puțin și oboseală acumulată, însă am încercat să mă controlez și să fiu un părinte mai blând pentru puiul meu.

Însă am încercat să mă gândesc mult la copilul cel mic, la ceea ce simte el și la ceea ce îi transmit eu, la faptul că eu am capacitatea de a mă controla în timp ce creierul lui este abia în dezvoltare. Este adevărat că m-a ajutat mult și Sebi, prin felul lui calm și răbdător de a fi, calități de care am încercat să am grijă, să le stimulez pe cât posibil (pentru a-mi faci și mie viața mai ușoară :D).

Pentru a ajunge să gândesc altfel am lucrat foarte mult cu mine însămi. Am avut o copilărie cât se poate de obișnuită pentru vremurile de atunci, cu părinți iubitori și stricți, preocupați prea puțin de latura emoțională, bucurându-se (dar să nu văd prea mult, să nu mi-o iau în cap) de realizările mele.

Am citit multe cărți și articole interesante, m-am regăsit și m-am recunoscut în multe ipostaze, mi-am amintit cum m-am simțit atunci și mi-am imaginat ce mi-aș fi dorit să primesc (vorbe și comportament). Mi-am propus să am răbdare cu copilul meu, să trag aer în piept când îmi apasă butoane sensibile, să ies la o gură de aer sau să număr până la 10 când nervii îmi sunt întinși, astfel încât să nu reacționez din impuls (am făcut asta odată, fiind într-o stare semi-conștientă și m-am înfiorat – voi povesti cu altă ocazie).

Am lucrat mult cu mine și, zic eu, am cam reușit. Am o relație minunată cu micuțul de +3 ani și au meritat toate momentele dificile peste care am trecut. Însă, în viața de familie mai este încă un membru – tatăl. 😀 Cumva, m-am gândit că cel mai bine ar fi să mergem în aceeași direcție, să înțeleagă și el abordările propuse de mine.

Și el a avut o copilărie oarecum similară cu a mea, a crescut cu principii similare cu ale mele dar care, spre deosebire de mine, nu s-a analizat, nu s-a descoperit și nu s-a gândit cum să abordeze copilul în diversele etape ale creșterii.

Nu este atât de dispus să citească, sau dacă o face nu e cu mintea acolo. 🙂 (La capitolul răbdare stă mai prost decât mine.) Plus că nu are timp. Am mai reușit să îi dau articole scurte și la obiect sau câteva pagini marcate dintr-o carte sau alta. Și cam atât.

Partea bună este că m-a lăsat pe mine să fiu cea care propune abordările privind educația lui Sebi. A văzut că ceea ce am încercat a funcționat, a văzut rezultatele frumoase pe un copil vesel și înțelegător, a avut încredere să mergem mai departe în aceeași direcție.

A fost de acord să nu acționeze în baza primelor porniri, atunci când nu este într-o stare calmă. I-a ieșit de cele mai multe ori. Bineînțeles, am avut multe discuții punctuale despre subiecte de care ne-am lovit din când în când. Argumentat, i-am explicat cum văd eu lucrurile, cum cred eu că ar fi mai bine să acționăm.

Am ales aici câteva dintre subiectele care au dus la discuții în familia noastră de-a lungul timpului, pornite de la soț. Am încercat să îi răspund argumentat, să îl fac să primească lucrurile și din perspectiva copilului și, mai ales, să se gândească la eventualele consecințe pe termen mai lung.

 

Sunt obosit, nervos după o zi grea la birou, nu am răbdare cu copilul (mai ales dacă plânge) și nu am chef de joacă.

Da, și eu aș vrea câteodată (nu rar, recunosc) să ajung acasă după o zi plină la serviciu, să sar în cadă la o baie luuuungă, să îmi aducă cineva mâncarea la pat și să dooooooorm. Relaxare…

Dar să ne trezim din visare – cine ia în primire copilul? 🙂

Copil care și-a petrecut toată ziua la grădiniță, la un program la fel de lung ca programul nostru de muncă. Căruia i s-a făcut dor de noi, căruia (încă) îi place foarte mult să petreacă tip cu noi însă nu știe cum să exprime asta.

După ce ajungem cu toții acasă avem la dispoziție maaaaxim 3 ore de petrecut împreună, incluzând aici pregătirea și luarea mesei, pregătirea și ritualul de somn. Cred că putem face cu toții un efort ca măcar o oră (nu neapărat legată) din acest timp scurt să îl oferim în exclusivitate micuțului – să îl întrebăm cum i-a mers la grădiniță, să îi povestim cum ne-a fost nouă la serviciu, să jucăm un joc (fie și o trântă sau o bătaie cu perne sau un gâdilat excesiv), să fugărim o minge, să citim povești de somn etc.

Ești foaaaarte nervos și chiar nu ai chef de nimeni și de nimic? (Clar sunt cazuri excepționale.) Spune-i asta în cuvinte, zi-i că nu te simți bine – de multe ori micuțul se mulțumește să stea degeaba în brațe, uitându-vă la un meci de fotbal sau la desene animate.

(Nu i-am zis pe larg care-i treaba cu conectarea, însă despre asta este vorba. 😉 )

 

De ce plânge degeaba copilul? L-aș cam lua pe sus că se uită lumea la noi.

Păi… nu plânge degeaba. Micuțul face un tantrum atunci când este prea obosit, prea stimulat, a acumulat prea multe emoții și nu știe sau nu poate să le gestioneze, creierul lui fiind încă în dezvoltare. Pe unele din aceste crize le poate înțelege, însă pe altele nu – atunci se sperie și el, mai ales că nu se poate controla.

Și ce dacă se uită lumea? Lumea trece mai departe. Copilul are nevoie să știe că suntem lângă el (chiar dacă inițial nu ne acceptă), că poate veni în brațele noastre oricând va simți nevoia, că este în regulă să fie furios însă în scurt timp va deveni mai sigur pe el, se va putea controla singur și, în plus, va deveni înțelegător cu cei din jurul său. (Nu l-am băgat în teorii despre inteligența emoțională că-l pierdeam. :P)

 

Cum adică să nu îl pedepsim? Chiar dacă face prostii? Cum va învăța el disciplina?

Și dacă îl pedepsim ce rezolvăm? Copilul poate va învăța să nu repete boacăna, dar nu pentru că a înțeles greșeala ci de teama pedepsei.

Nu ar fi mai bine să povestim și să îi explicăm copilului greșeala? Este ok să fim supărați dacă greșeala ne-a supărat – va vedea asta. Însă discutând cu el va vedea care au fost consecințele faptelor lui și, sperăm, data viitoare nu va repeta – însă nu va repeta pentru că singur și-a dat seama că este greșit (sau ne va întreba înainte).

Pedeapsa înfurie copilul, îl face să vadă oamenii ca fiind mai puternici sau mai slabi, mai târziu va căuta pe viitor variante de a ocoli pedeapsa nu de a evita greșeala. În plus, pe măsură ce va crește, eficiența pedepselor va scădea. Nu e o perspectivă prea grozavă, nu-i așa? Îl vrem (cât se poate de) aproape și în (pre-)adolescență, nu-i așa?

Să nu înțelegem greșit – copilul are nevoie de limite! Însă aceste limite trebuie să fie din categoria celor necesare (”nu alerga pentru că transpiri” nu face parte din listă) și explicate micuțului. Dacă este mic nu înseamnă că nu le înțelege!

Da, va încerca să le încalce – este normal să își dorească să vadă până unde poate ajunge. Și este normal să se supere atunci când îi vom reaminti regula, fiind fermi în privința ei. Însă putem fi fermi cu blândețe. Îl putem lua în brațe și îi putem confirma că îl credem că este supărat, însă pentru siguranța lui nu îl putem lăsa să facă tot ceea ce și-ar dori atunci.

 

Este ok să îi spunem atât de des că îl iubim și să îl îmbrățișăm? Nu se învață un răsfățat?

Știi, mie îmi place tare mult să ne îmbrățișăm așa, fără motiv. Și să ne vorbim dulcegării așa, fără ocazie deosebită. Și să ne pupăm de cel puțin trei ori în fiecare zi.

Pe copil de ce să îl privăm de asta?

În primul rând va vedea la noi primul model de familie din viața lui (deloc rău, aș zice eu, fără modestie).

În al doilea rând va simți și mai aproape dragostea noastră. Dragoste care îl ajută să își construiască încrederea în sine. Dragoste care ne ajută să ne creăm o relație frumoasă și dulce.

În al treilea rând, crește atâââât de repede… Nu ne mai lasă să îl îmbrățișăm și să îl pupăm atunci când vrem noi. În curând nu ne va mai lăsa deloc (va trebui să i le furăm în somn).

Nu ar fi deloc rău ca atunci când va crește și își va aminti vag de momentele copilăriei, să aibă întipărite în memorie brațele și sărutările noastre și râsul de zi cu zi.

Nu va fi răsfățat, pentru că avem limite și reguli pe care le menținem. Dar ce legătură au limitele și iubirea declarată?

 

Nu este prea dependent de noi? Cum îl învățăm să fie mai independent?

Ce înseamnă independent? Să stea singur fără noi mai mult timp? Să aibă curaj să exploreze locuri noi?

Nu te uiți acolo unde trebuie! Micuțul este foarte independent – atunci când dorește să facă ceva singur (și sigur pentru el și pentru cei din jur), îl cam lăsăm. Se îmbracă singur, mănâncă singur, se spală singur, merge la baie singur și lista este lungă (de la o vârstă foarte mică). Astea nu sunt semne de independență?

Nu îi place atunci când mergem într-un loc nou, nu îi plac oamenii necunoscuți? Este absolut normal să nu fie foarte sociabil! (Și sănătos, zic eu.) O va face! Atunci când va fi pregătit. Dacă suntem în preajma lui, se va simți în siguranță și va avea încrederea să exploreze noutățile, va avea încrederea că poate reveni în brațele noastre dacă nu se simte bine.

Înainte de a deveni independent are nevoie să fie dependent de noi, de oamenii care îl iubesc și în care are încredere maximă.

 

Ar fi atât de multe de zis și de scris… Însă pe scurt, cam așa l-am ajutat pe soțul meu să fie mult mai conștient atunci când interacționează cu cel mic, să fie mai empatic, mai răbdător și să își exprime fără rețineri sentimentele frumoase față de acesta. Pe scurt, să devină un părinte mai blând. Este mult mai calm, mai relaxat, mai empatic, mai implicat în relația cu cel mic față de cum era acum doi ani, de exemplu.

Desigur, lucrăm în continuare cu noi înșine, pregătindu-ne de provocări neașteptate pe măsură ce Sebi crește și situații noi ne apar în cale.

 


Pentru marea parte din răspunsuri am găsit inspirație în materialele Laurei Mackhram – fondatoarea Aha! Parenting, autoarea cărților Părinţi liniştiţi, copii fericiţi și Părinţi liniştiţi, frați fericiţi.

Pe 13 mai, Laura Mackram vine la București pentru a susține două conferințe dedicate părinților preocupați de dezvoltarea armonioasă a copiilor: Cum să devii un părinte blând și Cum să crești un copil inteligent emoțional.

Dacă doriți să vă înscrieți la aceste conferințe, găsiți AICI mai multe detalii. 😉

 


 Vrei să fii la curent cu ultimele articole postate? Ne poți urmări pagina de Facebook sau te poți abona la newsletter (dreapta-sus). 😉 Enjoy!

3 comments to Cum mi-am convins partenerul să devină un părinte mai blând

  • Raluca Loteanu  says:

    Este foarte util tot ce ai scris! Si eu am avut discutii de genul asta cu sotul meu, dar acum vede rezultatele si ii este mult mai usor sa puna in practica lucrurile despre care ii povestesc.

    • Raluca Loteanu  says:

      La noi este tocmai invers: eu sunt mai lipsita de rabdare si ma enervez usor, el este calm si mereu linistit. La mine este nevoie de munca pentru a putea fi un parinte bun, lui ii vine natural, doar ca nu are toate informatiile la dispozitie si uneori se lasa influentat de sfaturi “traditionale”. Asa ca avem noroc si ne completam: eu ii povestesc ce invat din tot ce citesc, el imi tempereaza mereu firea “razboinica”. 🙂

    • Elena Munteanu  says:

      Ah, mi-a fost atat de greu sa aleg doar cateva dintre subiectele care au generat astfel de discutii… 🙂 In plus, am scris foarte pe scurt
      Din fericire si sotul meu este destul de calm, dar se mai intampla sa il loveasca si niste zile mai obositoare – atunci e mai greu cu rabdarea (cum ne e tututor, banuiesc). Insa acum se gandeste mai mult ca micutul nu are nicio vina pentru starea lui, ca nu vrea decat sa petreaca putin timp de calitate cu tatal lui, pe care il adooooora. 🙂 (Si cand ranjeste si chicoteste, parca si nervii si oboseala se mai risipesc.)

Leave a Reply