Distracție la masă – experiența (auto)diversificării lui Sebi

Autodiversificare

Pe când avea Sebastian 4 luni am început să mă documentez legat de etapa de diversificare (despre care știam că va începe după 6 luni, conform recomandărilor OMS).

Când mă gândeam la diversificare, aveam în minte imagini de tipul:

  • eu pregăteam piureuri variate
  • stăteam mereu cu ochii pe ceas, să îi dau să mănânce la ore relativ regulate
  • cocoțam copilul în scaun și îi dădeam piureuri cu lingurița
  • el nu vroia, eu îndesam, el arunca, eu insistam
  • masa în vacanțe – pregătire de borcane cu piureuri în avans SAU gătit în vacanță SAU cumpărat borcane din comerț

Cercetând subiectul, am dat peste un termen nou – ”autodiversificare”. Când am citit pe scurt ce presupune, m-am relaxat instantaneu – am știut că aceasta este abordarea ideală pentru noi 😀

Iar imaginile din mintea mea s-au modificat în altele de tipul:

  • pregăteam mâncare adevărată, care își păstrează aromele alimentelor individuale
  • nu mă stresa ceasul, așezam puiul atunci când luam și eu masa în mod obișnuit
  • dacă într-o zi eram pe drumuri sau nu aveam chef să pregătesc mâncare, bebe sugea și era suficient
  • eu mâncam în farfuria mea, prichi se mozolea în tăvița lui
  • el nu vroia, nu mânca, eu nu insistam
  • el arunca, deci experimenta legile gravitației în timpul ăsta
  • masa în vacanțe – oriunde găseam ceva de oferit și copilului

Pregătirea pentru diversificare a continuat, citind cartea celei care a promovat această abordare (în discuțiile particulare purtate cu ea, mi-a spus că nu a făcut decât să dea un nume conceptului, pentru că practica exista deja de mult timp). Vă recomand cu încredere această carte, indiferent de metoda de diversificare aleasă – o puteți comanda de aici.

La 6 luni ale puiului am mers la medicul pediatru – acesta, grijuliu, se pregătea să îmi dea schema de diversificare clasică, lista cu alimente și când se introduc, numărul de lingurițe etc. Înainte să își ia prea mult elan, i-am spus că noi am vrea să mergem pe autodiversificare. S-a oprit din poveștile ei, și-a retras hârtia și mi-a spus ”Aha, faceți cum știți.” Super! Nici nu aveam nevoie de mai mult 😀 (Sincer, dacă ar fi venit cu comentarii anti-blw cel mai probabil nu am fi revenit la ea.)

Așadar, informată și pregătită, am pornit la drum 🙂

De pe la 5,5 luni am început să îl luăm pe prichi cu noi la masă – îl țineam în brațe și mâncam în fața lui, fără să îi oferim și lui. Doar să ne urmărească și să vadă că mâncarea se bagă în gură.

La 6 luni am avut o perioadă când am fost mai mereu pe drumuri și nu aveam timp (nici chef) să începem. În plus, l-am mai așteptat puțin pe pui să stea în funduleț singur. El sigur era pregătit: cerea din ceea ce mâncam noi, își băga jucăriile în gură, avea o coordonare mână-gură foarte bună.

La 6,5 luni (fără niciun dinte) am început efectiv, într-o zi de weekend, să fie și tati prezent = el să îl țină pe pui iar eu să fac poze 😀 Tot nu stătea singur foarte bine în fund (după 7 luni s-a ridicat), însă cu minim suport stătea la masă în brațele noastre.

Încă de la început l-am luat la masă la micul dejun și la prânz (cina o luam prea târziu pentru programul lui). La micul dejun i-am oferit fructe proaspete iar la prânz legume la aburi, tăiate finger-food. Vaaaaaai, ce se mai enerva când îi alunecau printre degete 🙂 În mai puțin de o săptămână de exersat a fost muuuult mai bine.

Ne știm fără alergii în familie, așa că i-am dat copilului de toate (fără a insista dacă nu vroia să mănânce ceva). Iar preferințele alimentare i-au tot variat (la început îi plăcea pepenele roșu – acum nici nu pune degetul pe el).

A fost foarte curios. Pe majoritatea le-a băgat în gură. Îi plăcea să le pipăie, să le stoarcă, să le molfăie. Când termina, îi plăcea să le arunce tacticos. Nu i-a plăcut niciodată aglomerația pe tavă – dacă erau mai mult de 3-4, le arunca. Sau lua o gură și arunca restul.

De mizerie nu mi-am făcut niciodată griji (sau nervi) – e atât de dulce mânjit tot cu mâncare 😀 La masă l-am lăsat să stea gol-goluț (nu am avut de luptat cu pete pe haine), iar la final îl luam și îl duceam în cadă. Sub scaun am așezat o mușama și nu s-a risipit deloc mâncarea aruncată.

Când au aflat ce ”experiment” vreau să mai fac pe copil, bunicii s-au panicat (cu toată dragostea lor de bunici, bineînțeles). ”Cum să poată să mănânce singur? Dar face foamea… Flămânzești copilul! Eu nu am mai văzut și nu am mai auzit la nimeni să nu dea de mâncare piureuri cu lingurița. De unde să știe el să mănânce singur? Dacă se îneacă?” etc. Noroc că avem câteva sute de kilometri între noi, să nu ne bârâie prea des.

Din fericire le-a trecut repede. Le-am listat cartea despre BLW și le-am dus-o să o citească. În plus, l-au văzut pe cel mic descurcându-se singur și s-au calmat. Ba chiar se mândreau de nu mai puteau când îl vedeau că gestionează singur alimentele. 🙂 (Norocul nepoțelelor mai mici – la ele nu a mai comentat nimeni nimic când au început autodiversificarea, avându-l ca exemplu pe Sebi.)

În primele luni, Sebi a făcut multe gag-uri, cum mă și așteptam. Am stat calmă de fiecare dată, urmărindu-l mereu cu coada ochiului. Au fost dăți când s-a înecat ușor și a dat singur afară bucățile de mâncare cu limba. Au fost și dăți când s-a înecat mai urât (inclusiv cu iaurt sau cu apă), cu față roșie și ochi în lacrimi. L-am lăsat mereu să se descurce – tușea foarte tare și reușea să treacă peste moment. După ce îi trecea, continua masa râzând ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic 🙂

Pe la 7,5 luni am început să îi ofer iaurt și brânză de vacă. Atunci mi-am dat seama că are intoleranță la produsele din lapte de vacă – îi apăreau bubițe pe piept. La 2-3 săptămâni îi tot ofeream și îi urmăream reacțiile. Spre 1 an nu a mai avut deloc probleme iar acum le consumă cu mare plăcere.

Iaurtul (și alte mâncăruri foarte moi) i l-am oferit cu lingurița iar aici l-am ajutat. Uneori îi încărcam lingurița și i-o puneam pe tăviță iar de acolo se descurca singur să o manevreze, mai mult mai puțin în gură. Alteori îi ofeream lingurița încărcată, ținând-o de vârful cozii suficient de aproape de el astfel încât să o poată apuca și trage spre gură (e varianta cu ceva mai puțină mizerie).

Apă am început să-i ofer în diverse recipiente (cană cu cioc, cu pai, cană normală, pahar de shot etc.). Am renunțaț pe rând la ele si au rămas paharul de shot și paharul de ouă fierte (are și picior, este ușor de ținut în mână). Apa a fost mereu lângă el, putând să îmi ceară atunci când dorea – dacă îi lăsam la îndemână se juca și o vărsa (și mai cerea, că îi plăcea joaca).

Pe la 8 luni am mers în vacanță. Atât de ușor a fost cu mesele puiului… Dimineața pregăteam eu micul dejun în chicinetă (de obicei facem așa, chiar și fără copil). La prânz și la cină găseam tot timpul ceva bun la taverne – fructe proaspete, legume la grătar, carne la grătar etc.

De la 8,5 luni a început greva 🙂 Și a ținut…. cam 4 luni 😀 4 luni a mâncat zilnic iaurt de capră. De 2 ori pe zi. Prea puțin vroia să bage în gură și altceva.

În fiecare zi îi ofeream diverse alimente, le pregăteam cât mai variat și apetisant și ajungeam să le mănânc doar eu. Foarte rar mai încerca și altceva. Când vedeam că nu dorește, îi scoteam iaurtul de capră din care ciugulea cam un sfert (maxim 50 ml).

Nu pot să spun că nu mi-am făcut griji după mai bine de 2 luni în acest ritm. Însă treceau repede grijile, știindu-l că suge la cerere (iar cererea era foarte deasă) și mă calmam. Ulterior am aflat și de ce a preferat Sebi iaurtul de capră 🙂

După 1a1l a început să arate interes și față de alte mâncăruri și să abandoneze ușor-ușor iaurtul de capră (al cărui miros eu nu îl suport, de gust nici nu mai zic). Cantitativ nu mânca spectaculos, dar era ceva mai curios. Ba chiar începea să îmi ceara el mâncare (care nu venea de la sân).

Ca o evoluție destul de bruscă, atunci când îi ofeream mâncarea în farfurie, nu se repezea să studieze fundul acesteia mai întâi. Mânca din farfurie, nu o mai împingea, nu o mai arunca. În plus, nu mai făcea gag-uri – doar se mai îneca din când în când.

Abia acum am început să gătesc mai cu spor, i-am oferit și cina și, uneori, și gustări între mese.

Având mereu la dispoziție tacâmuri, deja se pricepea să mânuiască singur furculița (de ”oameni mari”) și îi făcea o deosebită plăcere. (Mereu îmi amintesc de grădinița la care doamna care ne-a făcut prezentările a rămas șocată – cum să le dea copiilor acces la furculițe, că se rănesc!? :))

După 1a4l a început să baloteze 🙂 Mănâncă aproape orice, în cantități care pe noi ne uimesc. Când vrea să mănânce se duce și arată cu degetul. Dacă îi este foarte foame, se tăvălește plângând lângă scaunul de masă. De fiecare dată mă ajută să îl desfac (am luat un scaun de masă care se pliază, pentru economia spațiului în casă), cu maximă seriozitate și implicare.

Cu furculița se descurca deja, iar lingura (tot de ”oameni mari”) și lingurița a început să le manevreze singur. După ce termina de mâncat, împingea cu grijă farfuria de pe tăvița scaunului pe masă (le-am ținut mereu unite, la același nivel, să simtă că stăm împreună la masă). Nu mai catapulta mâncarea în jurul lui și, per total, mânca mult mai curat. Chiar nu mai era nevoie de duș după fiecare masă.

Pentru a nu regresa cu aceste progrese, pentru noi a fost foarte important să găsim o creșă care să meargă pe aceleași principii și să îl lase să mănânce singur (am scris despre adaptarea lui la masă aici).

Înainte de a intra la creșă i-am făcut puiului analize de sânge, pentru a sta complet liniștită cu autodiversificarea. Pentru că nu i-am dat picături de Vigantol, am cerut și dozarea vitaminei D. Toate rezultatele au ieșit foarte bune.

Nu avea anemie (marele bau-bau al copiilor alăptați și, în plus, și autodiversificați) 🙂 Depozitul de fier era scăzut, dar asta se reglează din alimentație. Vitamina D era în limitele normale. Era în partea de jos a intervalului, dar era normal și de înțeles având în vedere că tocmai ieșiserăm din iarnă. Și acum am aflat de ce a preferat puiul toată iarna iaurtul de capră – este foarte bogat în vitamina D 😉

Alt mare bau-bau al autodiversificării este teama de înec. Am citit mult despre cele două tipuri de înec (gag-ul și sufocarea), am citit despre tehnici de prim-ajutor, am urmărit multe filmulețe, am mimat cu el pe brațe, am participat la cursuri. Niciodată nu a fost cazul să intervin 🙂 Adică nu s-a sufocat niciodată. S-a înecat de multe ori, l-am lăsat să tușească de-i ieșeau ochii din cap (ba de vreo două ori chiar a și vărsat de la tuse) și a trecut ușor peste aceste momente.

Pe parcursul acestor luni a mai avut perioade în care nu a vrut să mănânce singur – stătea foarte comod în scaun, deschidea gura și arăta cu degețelul să îi dau eu 🙂 De fiecare dată nu a durat mai mult de o săptămână. Am mâncat în continuare cu el la masă, eu cu porția mea, el cu a lui. Ii dădeam lui puțin, luam și eu puțin, îi mai dădeam lui, mai luam și eu. Până nu mai vroia. Îi dădeam = îi țineam lingura/furculița încărcată la nivelul lui, iar el se întindea să o apuce (îl puneam totuși puțin la treabă 🙂 ). În scurt timp a pus singur mâna când a văzut că nu îi ofer în ritmul (rapid) pe care și-l dorea. 😀

Pentru noi, autodiversificarea a fost cea mai bună alegere. Am lăsat copilul în ritmul lui, nu m-am panicat că nu mănâncă mult și des cum ”ar trebui”, nu m-a deranjat niciodată mizeria. A evoluat în propriul ritm și a înlocuit așa cum a simțit nevoia mesele de lapte cu cele de solide. Sunt sigură că așa vom proceda și cu frățioarele lui Sebi, când va fi cazul 🙂


UPDATE – 05.01.2016

La grădiniță este lăsat să mănânce singur, iar asta s-a văzut în evoluția lui. În scurt timp a început să mănânce singur cu lingura, foarte bine coordonat. Da, au fost zile când îi luam hainele murdare seara si îmi putea da seama ce meniu a avut 🙂 Însă asta nu îmi confirma decât că este încurajat să se descurce singur (folosesc pahare de sticlă și veselă care nu e din plastic 😉 ).

Pe la 1a6l Sebi mânca foarte îngrijit și bine coordonat. A început să se enerveze când scăpa ceva pe el sau pe masă – lua imediat șervețelul să se ștearga. Am un copil căruia nu îi place mizeria la masă. 🙂 Și un strop de apă dacă îi curge pe lângă pahar, îmi arată cu degețelu-i drăguț și șterge rapid.

Tot la grădiniță a învățat să mânuiască singur cuțitul – își unge cu unt felia de pâine. Am văzut că se descurcă și i-am oferit și acasă. A reușit performanța ca în atâtea luni de exercițiu să nu se rănească niciodată cu el 😉

În vacanțe a fost foarte ușor. La toate restaurantele vizitate am avut scun pentru copil – dacă nu aveau scaun, nu stăteam, că vroia să exploreze totul peste tot. În scaun are răbdare, cercetează meniul, admiră peisajul… În toate meniurile am găsit preparate potrivite pentru toți. Curios, l-am lăsat să încerce tot ce a dorit (fripturi, scoici, creveți etc.). Din unele a mai vrut, pe altele le-a refuzat categoric.

Pe la 1a8l mi-a cerut lapte de vacă. Aveam la masă lapte de țară, fiert în ceaunul cu mămăligă… A cerut insistent și i-am oferit un pahar (mic, de shot). L-a devorat și a mai cerut. După cel de-al șaptelea pahar am încetat să mai număr 🙂

L-a obsedat laptele de vacă vreo 2 săptămâni. În continuare îi place (nu mai bea în cantități atât de mari), însă nu i-a afectat în niciun fel apetitul pentru laptele de mami. La fel de pasionat este și de laptele de capră.

La 2 ani mănâncă de toate. Îi ofer din meniul nostru zilnic. Uneori nu îi place – atunci îi dau iaurt. Dacă vrea să mănânce bine, dacă nu, iar bine. Sunt comodă și nu îi ofer șapte feluri de mâncare. Are mereu la îndemână fructe de unde se servește singur (își desface banana, își cojește mandarina, roade coaja de pe măr etc.).

În tot acest timp a mai avut perioade în care a mâncat mai puțin (sau deloc) – când i-au ieșit dinți sau a fost bolnav. Sânul (în continuare la cerere) i-a fost suficient. Dar după maxim o săptămână de ”grevă” a revenit să baloteze. Uneori mă uimește cât de mult mănâncă (așa îmi dau seama când se află la un puseu de creștere).

În continuare încerc să îi ofer alimente cât mai sănătoase și variate. Însă la grădiniță mai primește preparate ce conțin zahăr (seara îmi dau seama dacă a mâncat dulce, după cât de titirez iritat este). I-am dat să guste ciocolată – a cerut insistent, a pus pe limbă și s-a strâmbat. Îi place mult înghețata – o pupă după care se linge pe buze 🙂 Rareori mai prinde o pungă de pufuleți sau una de covrigi. Sau o coajă de pâine. În general nu mâncăm de față cu el prostii (cartofi prăjiți, chipsuri și alte mici plăceri vinovate, cu care ne mai delectăm din când în când) pentru că sigur va vrea și el să încerce… și s-ar putea să îi placă. 🙂

Mereu vrea să bea din paharele noastre 🙂 Dacă nu îi dăm deloc se enervează. Însă dacă îi dăm aproape paharul, îi explicăm că e doar pentru mami/tati și îl lăsăm să miroasă, este perfect. (Recunoaște vinul, berea, sucul 😛 ) Dar bem numai după ce dăm ”noroc”. Stă cu paharul de apă întins până ciocnește toată lumea cu el 🙂 Are paharul cu apă mereu la îndemână, să bea oricât și oricând simte nevoia (înainte, în timpul sau după masă).

Încerc să îl implic în activitățile culinare și se pare că îi place (să se joace cu făina sau să curățe legumele cu cuțitul special). Păzește cuptorul cât se fac brioșele sau fursecurile (îi las lumina aprinsă să vadă mai bine) și nu are răbdare să se răcească bine înainte să se arunce pe ele.

În privința alimentației a evoluat frumos. Știe când îi este foame, știe să ceară (sau să miorlăie lângă ușa frigiderului) sau să se servească singur. Știe când îi este sete, știe să își ia singur paharul și să se servească de la dozator. Am încredere că mănâncă atât cât are nevoie, când are nevoie, că atunci când refuză ceva nu o face fără motiv (fie nu îi place, fie nu se simte bine, fie nu îi este foame).

Concluzia noastră (care până acum vreo doi ani nu credeam că se poate și așa) – BLW RULZ!!! 😀

8 comments to Distracție la masă – experiența (auto)diversificării lui Sebi

  • andreea  says:

    Foarte util articolul! Pentru asigurarea vit D in ce intervale orare ati stat la soare, in functie de anotimp?

    • SebaBaby  says:

      Multumesc, Andreea!
      Nu m-am gandit niciodata “trebuie sa tin copilul afara x minute, in intervalul a – b sa isi ia vitamina D” 🙂
      Am iesit mereu cand am avut de iesit, fara sa tin prea tare cont de ore. Iarna ieseam o data pe zi, 2-3 ore, dar oricum nu era soare iar puiul nu era dezbracat… Vara incercam sa evitam orele de varf direct in soare si ieseam de 2 ori pe zi. Dimineata (pana in 11) si dupa-amiaza (dupa 16, daca nu e canicula) nu l-am ferit de stat in soare. Nu l-am tras la umbra, l-am tinut cat mai dezbracat, i-am dat cel mult o palariuta. Si cam atat 🙂
      De asemenea, am cautat o cresa unde copiii sunt scosi afara zilnic, minim o data, indiferent de anotimp (exceptand cand ploua sau e ger, bineinteles), intr-o curte care sa nu fie total umbrita.

      • Andreea  says:

        Multumesc de raspuns. Se ca nu e chiar atat de important intervalul orar si durata expunerii. Intrebam deoarece citisem ca tocmai expunerea se face in intervalele de varf cand soarele e cat mai sus pe cer, doar cateva minute. (vara)

  • Ani Zotta  says:

    Te rog sa-mi spui ce cursuri ai urmat despre diversificarea naturala si despre ce probleme ai intampinat pe parcursul ei (gag-uri etc.). Multumesc!

    • SebaBaby  says:

      Buna!
      Niciun curs 🙂 Am citit cartea si atat.
      Daca te intereseaza un astfel de curs iti pot recomanda 😉 (este sustinut de medici pediatri)

    • Ani Zotta  says:

      Da, mi-as dori sa cunosc medici pediatri care sustin diversificarea naturala. Multumesc!

    • SebaBaby  says:

      http://www.academiamamelor.ro/?page_id=253 Medicii sunt si viitori consultanti in alaptare IBCLC. De asemenea, au experienta propriilor copii autodiversificati 😉

    • Ani Zotta  says:

      Multumesc foarte mult!

Leave a Reply