Lovește cu putere, puiule!

Perna

Acum câteva zile, Sebi a avut parte de seară mai dificilă (bine, nici a mea nu era mai grozavă).

De când l-am luat de la grădiniță l-am văzut că se tot supăra din orice nimic, plângea și insista să fac lucrurile exact așa cum voia el (de multe ori fără să îmi și spună asta) – de ce i-am dat un biscuite și nu toată cutia să își aleagă el? de ce i-am dat gluga jos de pe cap în mașină? de ce nu are mai multă putere să deschidă singur ușa la mașină? de ce nu am anticipat că voia singur dă deschidă mașina din cheie? etc.. Altfel, se lăsa cu un început de tantrum. De fiecare dată am reușit să îl liniștesc astfel încât să nu ajungă la un maaare tantrum (căruia probabil m-aș fi alăturat și eu). Dar simțeam că nu mai avea mult.

După o discuție la grădiniță am aflat că Sebi a petrecut o zi foarte frumoasă, s-a implicat în activități, nu a avut conflicte cu colegii, s-a implicat vesel ca de fiecare dată. Le cred pe fete pentru că asta mi-a confirmat și Sebi. Însă atitudinea lui s-a schimbat fix de când am ajuns eu să îl iau acasă.

Discutând în mașină am aflat că micuțul era supărat pe mine, de fapt. Cu o seară înainte avusesem treabă prin casă și petrecuse mai mult timp cu tati, iar timpul petrecut cu mine la adormire nu a fost suficient. În seara aceea eram abătută și obosită după o zi încărcată la birou. Iar el, cumva, m-a simțit. Nu mi-a spus de ce este supărat pe mine, ci doar mi-a spus că este. (Bine, răspunsul lui universal este că ”Mami a petat a tivițiu.”)

Acasă am sperat să sară pe Bruno și să se joace împreună cât pregătesc eu masa și alte trebușoare (muuuuulte și mărunte și consumatoare de timp când trag linie). Sebi era de altă părere. Oriunde mă duceam, era după mine (atârnat la propriu). Orice făceam, voia să facă el. Am reușit să îl mituiesc cu o banană să pot merge singură la baie câteva minute…

Dacă îl rugam să mă lase puțin de tot să fac ceva, să scot din frigider să pregătesc mâncarea, se lăsa cu toată greutatea de piciorul sau de bluza mea, dădea să plângă sau trăgea de mine. Am mai încercat să îi dau câte ceva de făcut – mătura, un cartof de curățat, paharul să pună apă etc. Nu voia nimic. Le lua, le arunca și îmi cerea să merg cu el.

Am tras aer în piept și mi-am zis că nu ajungem nicăieri continuând astfel. Urma să avem o seară și mai dificilă, să ne supărăm cu toții și nu avea rost. Am lăsat treburile împrăștiate la bucătărie, am luat câteva fructe și biscuiți pe o farfurie, am închis ușa, am pus telefonul sus să nu mai pun mâna pe el și i-am spus lui Sebi că merg unde dorește el, să facem ce dorește el.

Deja i se înseninase chipul. 🙂 M-a luat de mână și m-a dus în camera lui, închizând bine ușa în urmă (să nu ne deranjeze Bruno). A luat pe rând materialele și cărțile din cameră și mi le-a adus să le parcurgem împreună. Ușor-ușor l-am simțit că se relaxează, că îi scade ”punctul de fierbere” cum îi mai simt eu uneori.

Când îl vedeam că începe să se supere că nu făceam ceva așa cum își dorea el, îl luam în brațe și îl rugam să se uite la mine, să îmi spună cum îl pot ajuta, în cuvinte. Dacă nu îmi spune, poate nu îmi dau seama exact ce dorește.

La un moment dat a dorit să ne jucăm cu perna. Are o pernă micuță (dar destul de grea) cu care îi place să ne jucăm, aruncând-o de la unul la altul (el țopăind prin pat, eu jos). După câteva aruncări simple, l-am văzut că venea aproape-aproape de mine și mi-o dădea cu putere (spre cap, nu în brațe). Sau o arunca tare spre măsuța de activități, unde dărâma jucăriile. Și se bucura.

Îi simțeam tensiunea. I-am explicat că mă doare, că mă poate lovi mai tare, că poate strica jucăriile și nu le va mai putea folosi mai târziu. I-am spus că a crescut, este un băiat mare și mai puternic, că poate răni rând lovește astfel.

Uitându-mă în jur, mi-a venit o idee. L-am întrebat dacă simte nevoia să lovească tare tare cu perna. Mi-a răspuns că da (bineînțeles). Atunci, dacă tot vrea să facă asta, hai să o facem împreună. Să lovim amândoi perna, cât de tare putem noi, însă în perete. A fost încântat de propunerea mea. 🙂

Se ducea la perete și dădea tare cu perna (are o forță micuțul…). După care mi-o aducea mie și mi-o arunca ușor. Era rândul meu. Am aruncat cu toată puterea mea în perete. Și bine mai fu. J Am aruncat astfel cu toată puterile noastre cu perna în perete, iar între noi ușor, până când am ajuns amândoi să gâfâim.

Singur a zis ”data” când a obosit. Am simțit cum tensiunea a zburat, cum micuțul s-a eliberat de nevoia de a lovi cu putere, cum ne-am reconectat. Frumos e că și mie mi-a prins bine.

Am încheiat seara relaxați, cu râsete senine, citit de cărți la lumina lanternei și îmbrățișări dulci. Fără să fi stat la masă pentru cină, dar nu ne-a deranjat. Gustările luate între două jocuri au fost suficiente.

2 ore închiși între patru pereți era tot ce avea nevoie puiul mic. Și eu. 🙂

 

Sursa foto: pinterest.com

Vrei să fii la curent cu ultimele articole postate? Ne poți urmări pagina de Facebook sau te poți abona la newsletter (dreapta-sus). 😉 Enjoy!

2 comments to Lovește cu putere, puiule!

Leave a Reply