Mic dejun pregătit în doi

Mic dejun cu Sebi

Duminică (prea) dimineață. Afară plouă și e întuneric, în pat e cald și bine. Sebi nu mai vrea sa doarmă. Eu mai vreau să dorm. Îl trimit să se uite la desene animate (daaaaa, mai fac și din astea când îmi mai trebuie o jumătate de oră de somn…). După 10 minute se întoarce călare pe mine. Îi este foame.

Bineeeeee. Mă trezesc și mă scurg ușor din pat. Îi dau o banană și îl rog să mai stea puțin la televizor, cât pregătesc eu masa. Și mie îmi era cam foame. M-am gândit la un meniu (în week-end ne răsfățăm cu câte un mic-dejun copios, de care ne lipsim cu desăvârșire în timpul săptămânii, din lipsă de timp) care să fie gata în 15 minute.

Nici nu apuc să mă învârt bine prin bucătărie și apare Sebi (aproape călare pe Bruno). Nu mai am loc să mă sucesc pe acolo. Grrrrr… Încerc să îi dau afară pe amândoi. Pe Bruno reușesc (adică îl împing și îi închid ușa în nas, fără remușcări), pe Sebi ba. Sebi nu mai vrea să plece, vrea să mă ajute. L-aș împinge și pe Sebi să-i închid ușa în nas, dar nu merge ca la câine…

Eu nu vreau să mă ajute, vreau să termin totul repejor, să stăm la masă și să ieșim afară. La 2a10l mai tare m-ar încurca, îmi face mizerie în bucătăria curățată cu o zi înainte… El insistă. Încerc să îl iau pe sus să îl duc în dormitor. El închide televizorul și vine hotărât după mine. Hmmm… Am tras aer în piept și m-am gândit – dacă tot insist să îl dau afară din bucătărie, se lasă cu scandal. Chiar dacă nu aveam chef de companie în dimineața aia, mi-am zis că tot e mai bine să fie totuși o dimineață liniștită și fără supărări.

Așadar… ”Sebi, vrei să mă ajuți să pregătim masa?” ”Daaaaaa! Ieu aiut a mami!” vine răspunsul rapid și plin de bucurie (o știți, aia sinceră care iese prin toți porii copilului). Deja mă simțeam mai bine văzându-i entuziasmul. 🙂

I-am pasat tot ce aveam de sos din frigider și el le-a așezat pe toate pe masă, chiar dacă am bucătăria atât de mică încât dacă întindeam mâna ajungeam să le pun și singură. Când îi dădeam ceva mai fragil (ouă sau un borcan) îl rugam să le țină bine, să nu le scape. A fost foarte atent cu fiecare în parte și le-a cocoțat cu maaare grijă pe masă, una lângă alta. Din rafturi mai joase îl rugam să scoată și să îmi dea diverse sau să pună direct pe masă – uleiul, mierea de albine, tacâmurile etc.

Dacă voiam să fac eu ceva, fără el, auzeam strigând rapid: ”Ieu, ieu, ieu, ieu!” Nici capacul de la ulei nu m-a lăsat să îl deschid singură. L-am cocoțat pe un taburet să ajungă puțin deasupra mesei, să poată deschide toate capacele la boranul de iaurt, de gem, de miere de albine etc.

Când am ajuns la omletă, bineînțeles că a insistat să spargă el fiecare ou în parte. Eu nu voiam să i le dau. Intenționam să nu adun omletă de pe jos… El insista. Așadar am luat un castron mai înalt, m-am așezat în spatele lui și, cu mânuțele lui în mâinile mele, am spart câte un ou, pe rând. După ce se bucura de fiecare gălbenuș și albuș scurse în castron, ducea tacticos coaja la coșul de gunoi.

De tel nu m-am putut apropia fără să aud din nou ” Ieu, ieu, ieu, ieu!”. Ei bine, de asta am ales un castron maaaare și înalt pentru patru ouă micuțe. 🙂 Ne-am așezat pe podea, i-am oferit telul și l-am lăsat să amestece. Se pare că prichi este chiar priceput la asta! I-am dat lui să pună diverse condimente în omletă și să mai amestece câte puțin – îi puneam în palmă, pentru a nu scăpa acolo tot borcanul. 😛

Pentru că aveam în meniu omletă cu ceapă și parmezan, i-am dat lui Sebi ceapa să o cojească. S-a dus la coșul de gunoi și cu degețelele-i micuțe a cojit frumos ceapa. Nu mă așteptam să termine atât de repede. Pentru mărunțire am scos chopperul micuț, invitându-l tot pe Sebi să apese butonul.

A fost totuși supărat când am pus omleta în tigaie. Chiar nu aveam mâini suficiente să fac asta și să îl țin și pe el să vadă… Să îi pun taburetul să se urce atât de aproape de aragaz nu am vrut să risc – cel mai probabil ar fi vrut să pună mâna să ajute și acolo. L-am luat în brațe imediat după, observând împreună cum se încheagă totul în tigaie.

Între timp, ne-am ocupat de celelalte aranjamente pentru masă. L-am lăsat să pună în pahare laptele și sucul de portocale. Eu am ținut (preventiv) de fundul sticlelor, însă micuțul a știut de fiecare dată să se oprească din turnat înainte să dea pe dinafară din pahar. Neapărat, a trebuit să guste imediat câte o guriță din fiecare pahar. 🙂 A pus singur pâinea în toaster și a apăsat pe buton, țopăind de fericire de fiecare dată când se termina prăjirea și sărea în sus.

De asemenea, l-am lăsat pe el să își întindă untul pe pâine. Eu i-am pregătit bucățele micuțe de pâine și i-am tăiat un calup de unt într-un mic bol, de unde s-a descurcat singur mai departe. Le-a așezat pe toate pe farfurie, urmând ca la masă să își pună și gem. Nu îi place să pună gem înainte că se scurge peste unt și lui nu îi place să se murdărească. 😀 Așa, adaugă și gemul chiar înainte de a băga în gură.

La final m-a lăsat pe mine să scot omleta din tigaie și să o pun în farfurii. Iar el a ras parmezanul pe deasupra – eu am ținut răzătoarea, el a dat de calupul de parmezan, urmărind încântat cum ”ninge” peste omletă.

C’est fini! Masa era în sfârșit gata! După 35 de minute în loc de maxim 15. Fără cafea, că uitasem complet de ea.

Mândru, s-a dus la tati să îl trezească și să îl invite la masă, plin de entuziasm și țopăind de fericire: ”Tati, tati, nu domi, tati! Medzem a masă! A tut mataie! Ieu a tut mataie a mami!” Cum să îl refuzi? Când ne-am așezat la masă a trebuit să îi reamintească – ”Ieu a tut mataie a mami!”.

Așadar, ceea ce începuse ca o dimineață mohorâtă pe care îmi doream să o petrec singură în bucătărie s-a transformat în una plină de voie bună și entuziasm, fericire și mândrie pentru Sebi. Am observat că micuțul meu știe să facă multe lucruri despre care eu nu știam că poate, pentru că nu l-am prea lăsat – avem puțin spațiu în bucătărie și de obicei prefer să mă învârt singură pe acolo.

Am visat la un learning tower dar, după cum spuneam, chiar nu am loc unde să îl pun fără să mă împiedic de el. În plus, mi-ar trebui să îi las și sus un spațiu suficient de generos și sigur, însă chiar nu mai am unde să mut cuțitele și aparatele…

Știu că multe din aceste abilități le-a căpătat exersând la grădiniță și i-am văzut la fiecare pas dorința de independență, de a se descurca singur – nu pentru a-mi arăta mie că poate, ci pentru satisfacția lui personală.

Mă bucur că dorința mea de a petrece dimineața singură nu a învins – am avut parte de un început vesel de zi, de un copil fericit și mândru, am mai învățat ceva nou despre micuțul meu și ne-am distrat împreună.

Vă recomand să încercați să gătiți cu copiii, chiar dacă sunt micuți! Ați putea fi surprinși de experiență! 😉

 


Vrei să fii la curent cu ultimele articole postate? Ne poți urmări pagina de Facebook sau te poți abona la newsletter (dreapta-sus). 😉 Enjoy!

2 comments to Mic dejun pregătit în doi

  • Oana Si Ioan Ungureanu  says:

    Weekendul viitor sigur poti dormi mai mult si te trezesti cu masa asezata si plina de bunatati 🙂

  • SebaBaby  says:

    Poate nu chiar weekendul viitor, dar am incredere ca nu peste multa vreme se va descurca singur sa isi ia/sa isi faca de mancare 😀 Si sa ma lase pe mine sa doooooorm.

Leave a Reply