Naștere

Nașterea lui Sebi – Încă o poveste de naștere prin cezariană

12/12/2017
naștere prin cezariană

Am așteptat mult timp până să aștern această poveste… Am amânat de multe ori. Nu știu exact de ce – poate din cauza încărcăturii emoționale, poate nu am avut curaj, poate nu am vrut să îmi amintesc detaliile, o perioadă m-am gândit la ce aș fi putut face pentru a evita o naștere prin cezariană…

Însă acum sunt bine. Sunt pregătită să povestesc. Astăzi a curs totul lin. Am putut să o fac într-o zi specială pentru noi.

Așadar, dau timpul înapoi cu patru ani și îmi amintesc toate evenimentele, detaliile și trăirile…

Sebi a fost un bebeluș foarte dorit și foarte așteptat și foarte iubit încă de când era doar un gând. Vestea că vom avea un bebe a venit într-o dimineață de martie și a fost primită cu multă bucurie, lacrimi, speranțe și fericire. Toate reținute… pentru că venea la scurt timp după o sarcina pierdută la 6 săptămâni…

Primele 12 săptămâni am ținut secretul pentru noi, sperând că va fi totul bine. Și a fost!

Am știut încă de la 10 săptămâni (după o vizită stresantă la urgențe…) că va fi băiat, iar la ecografia de la 12 săptămâni ne-a arătat foarte clar! 🙂 Sarcina a fost foarte ușoară și foarte frumoasă, eu m-am simțit minunat și m-am bucurat de fiecare zi. Eram cea mai țanțoșă cu burtica mea frumoasă!

Pentru că aveam abonament la Regina Maria, îmi plăcea medicul la care mergeam și îi știam pregătiți pe partea de neonatologie am ales să și nasc acolo. Mi-am dorit confort și respect, recunosc. Am vrut să nu îmi fac griji de lipsurile despre care tot auzeam că ar fi în maternitățile de stat, am vrut să evit personalul medical cu atitudini lipsite de respect despre care am tot auzit, am vrut să nu stau cu grija băgatului de bani în buzunare pentru a fi băgată în seamă etc.

Despre toate astea am auzit la TV și pe la unii sau alții, că de informat în avans nu am făcut-o deloc. Nu am citit nimic despre naștere – voiam să nasc natural, eram pregătită psihic, medicul mă susținea. Nu am citit nimic despre alăptare – voiam să alăptez, doar era un proces cât se poate de natural, ce era atât de studiat. Nu am citit nimic despre îngrijirea copilului – mergeam la privat, le dădeam o căruță de bani (adunată deloc ușor) și aveam să plec din maternitate știind tot ce am nevoie. Mda… Big mistake!

Ziceam că îmi plăcea de medicul cu care am colaborat. A avut mereu grijă de mine, am discutat despre tot ce se întâmpla, mi-a răspuns mereu la telefoane. (Bine, nici eu nu eram stres pe capul omului. Am fost chill și am lăsat ca totul să decurgă de la sine.) Singura problemă pe care am avut-o a fost că făcea mereu calculele după data ultimei menstruații (care era foarte dereglată), nu după data ovulației (pe care am urmărit-o foarte atentă). Nici măcar după DPN-ul ecografic nu se orienta. Așa că bebelușul meu era mereu cu +1 săptămână mai mic ecografic decât calculele medicului.

Apropiindu-se termenul am început să merg mai des la monitorizări – totul era mereu în regulă. Când am ajuns la 40 S (după calculele mele, că după ale medicului era la aproape 42 S), văzând că nu dă niciun semn micuțul, mi-a recomandat să încercăm inducerea oarecum naturală. Am luat rețeta pentru calciu și ulei de ricin și m-am pregătit sufletește pentru ce avea să urmeze.

Am luat o doză din cele recomandate și am așteptat. Seara târziu au început niște contracții dureroase, oarecum regulate. M-am plimbat prin casă după care m-am culcat – a doua zi nu le mai aveam. 🙂 Peste zi a mai apărut câte o contracție când și când, dar nimic mai mult.

La sfatul medicului, după-amiază am mai luat o doză – de data asta trebuia să se declanșeze aventura. Spre seară iarăși au apărut contracțiile dureroase și relativ regulate. Iarăși m-am culcat iar dimineață – erau tot acolo. 🙂 Așa că ne-am îmbarcat în mașină și am pornit spre maternitate (lucky me, medicul era de gardă).

naștere prin cezariană

La consultul din camera de gardă s-au confirmat contracțiile “bune”, dilatația 0, colul lung și închis. La ecografie s-a văzut că bebe stă cu capul pe spate și nu se poate angaja pe col.

Mbon… ce era de făcut? Am insistat că eu vreau să nasc natural, aveam contracții, le suportam foarte bine… Pentru că era destul de devreme, mi-a făcut internarea și mi-a recomandat să așteptăm, să mai stau în picioare, să mă plimb… poate bebe își schimbă poziția.

Bănuind ceva medicul, mi-a interzis să mănânc sau să beau ceva, punându-mi o perfuzie pentru hidratare. Bleah! Mie îmi era foarte foame și extrem de sete. În plus, urăsc branulele și perfuziile! Nu pot zice că mă simțeam confortabil… La fiecare oră aveam fie o monitorizare care arăta că bebe e bine și contracțiile sunt încurajator de “bune”, fie un control care arăta că nu se schimbase nimic cu dilatația și colul.

După-amiază am mers la o altă ecografie, unde medicul a cerut opinia altor trei medici. Stăteau cu toții în jurul meu, cu ochii în monitor și au declarat în cor că trebuie cezariană, nu are rost să mă chinui că nu are cum să își îndrepte capul. E tot pe spate și nu se poate angaja pe col. În plus, lichidul era tot mai puțin…

Acum, eu ce să fac? Dacă patru medici spun că trebuie cezariană, asta e. Eu și bebe suntem cei mai importanți! Sunt atâtea femei care nasc prin cezarianâ și sunt bine! Chiar dacă în viitor va trebui să nasc tot prin cezariană (asta am simțit-o așa, ca o condamnare…), după cum am fost anunțată.

Am vorbit cu soțul, am mai discutat cu medicul, m-am resemnat și m-am liniștit… și am mers la operație (la fix înainte să se termine garda medicului).

Anestezia nu a durut prea tare, medicii s-au mișcat repejor și în scurt timp au scos un pui micuț și vinețiu, care s-a rozalit în scurt timp. După ce l-au aspirat și curățat puțin mi-au dat pe la nas pufoșenia de 3,460 kg, născut la aproape 43 S după calculele medicului! (40 S + 5 Z după calculele mele, cele reale) Apoi au fugit cu el urmând să mi-l aducă în sala de recuperare, iar eu am rămas încă vreo 15 – 20 de minute pentru “finisaje”.

În maxim o oră îl aveam pe bebe (încă fără nume) în brațe, pe soț alături. Aveam așa o fericire mare în suflet… Nu am născut natural, dar îmi aveam puiul sănătos, rotund și frumos în brațe. Eu aveam să îmi revin, știam asta!

Am stat în sala de recuperare patru ore, după care am mers în camera mea privată, cu pat smart și butoane pentru asistente (destul de prompte). Era târziu, așa că urma să mă ridic pe picioarele mele a doua zi de dimineață. L-am cerut pe bebe și mi l-au adus dormind. M-am uitat la el vreo jumătate de oră, minunându-mă că frumusețea aia mică ieșise din mine… Apoi l-am dat la neonatologie, pentru a mă odihni, la sfatul (insistent) al asistentelor.

A doua zi am începu să mă mișc puțin câte puțin, din ce în ce mai mult, insistând să mă mobilizez pentru a mă reface cât mai repede. Am început și aventura alăptării, despre care am povestit mai multe AICI.

Cu tot confortul camerei și al butoanelor prin care chemam oricând ajutoare, voiam acasă. Nu mai suportam branulele și perfuziile și venele care mi se tot spărgeau…

Recuperarea de acasă nu a fost foarte dificilă. Durerile operației s-au estompat repejor iar după o săptămână puteam să am grijă de mine și de puiul cel proaspăt, care mă solicita la maxim! De disconfortul meu nu prea aveam timp – Sebi nu dormea mai mult de o oră, nu sugea bine, nu aveam timp să mănânc, din duș ieșeam în trei minute cu clăbucii în cap, de soț nu aveam efectiv timp…

După ce s-au mai liniștit treburile și lucrurile au intrat pe un făgaș relativ normal (realist, aș zice cam după trei luni), după ce apucasem să citesc și eu diverse și să mai aflu una-alta, am început să mă gândesc la naștere și la ce simțeam că trebuia să fi făcut altfel… Trebuia să fi insistat pe calculul meu al DPN-ului (asta e, eu fac copii măricei și întârziați). Trebuia să nu fi acceptat cocktailul de calciu și ricin care cred că l-au grăbit pe pui.

Însă ce puteam face? Nimic! Atunci, la ce ajutau regretele?

Știu că medicul a procedat așa cum știa mai bine, așa cum ar fi făcut-o din nou. Nașterea nu a fost traumatizantă (în afară de o părere de rău, nu am rămas cu vreo sechelă psihică), recuperarea a fost ușoară, fără complicații. Eu eram bine, Sebi era sănătos. A venit (relativ) de ziua lui, cezariana a fost la cald. La ce mă ajutau regretele?

Așa că am ales să las în urmă ce și cum a fost. Am ales să mă bucur de puiul meu și atât.

În plus, după un timp, am aflat că de fapt se poate naște natural după cezariană. Hotărâsem de atunci că așa voi încerca să nasc următorul copil (da, știam că mai vrem copii!), pentru că este mai bine și mai sănătos din multe puncte de vedere. Nu pentru a vindeca vreo rană sufletească lăsată de cezariană…

Așa, cu sufletul liniștit de povara unei nașteri prin cezariană am acceptat că nu pot da timpul înapoi și i-am iertat pe toți cei considerați vinovați la un moment dat – pe medic (care m-a grăbit după niște protocoale), pe asistente (care mi-au bușit startul în alăptare), pe mine (care nu m-am informat cu nimic înainte).

Însă am învățat multe de atunci! Am reușit să corectez problemele de alăptare și am continuat până la aproape 3 ani! Am reușit să nasc natural și să încep cu dreptul o nouă aventură de alăptare! Nu știu în ce măsură nașterea influențează personalitatea unui copil, însă nu mi-aș putea dori ca Sebi să fie altfel decât este – dulce, senin, vesel, răbdător, sănătos… Ah, de-ar fi și soră-sa ca el! 🙂

Cam aceasta a fost povestea nașterii lui Sebastian. Mă bucur că am reușit să o aștern!

Mi-am amintit cu emoție și mult drag detaliile și evenimentele de acum patru ani… De acum exact patru ani! ❤️

 


 

Vrei să fii la curent cu ultimele articole postate? Ne poți urmări pagina de Facebook sau te poți abona la newsletter. 😉 Enjoy!

 

You Might Also Like

11 Comments

  • Reply Andreea 13/12/2017 at 13:19

    Bună Elena!
    Rănile emoționale au fost vindecate de timp și ai reușit să așterni public toate gândurile cu privire la prima naștere.Felicitari!
    Te citesc în continuare cu interes!
    La noi povestea nașterii primului copil e oarecum asemănătoare și mă regăsesc în multe aspecte.Cel mai mult regret că am născut într-un anume spital de stat.A doua oară am fost într-un spital privat și am născut și totul a fost foarte bine.Pentru mine contează ff mult mediul înconjurător și persoanele din jurul meu pentru starea mea.La prima naștere nu prea știam sau nu îmi dădeam seama..și am suferit mult din cauza nepăsării cadrelor medicale și condițiilor mizere din spital.
    La noi au trecut 3 ani și ceva și putem vorbi cu detașare de cele întâmplate.
    Îmi pare rău pentru sarcina ta pierduta anterior.Inseamna că Seby v-a umplut inima când a sosit pe lume de doua ori mai mult.
    Să vă trăiască cei doi copilași și să vă bucurați de ei!

    • Reply Elena Munteanu 13/12/2017 at 14:43

      Andreea, mulțumesc mult!
      Eu încă mă gândesc ce aș alege pentru următorul bebe (dacă și când o fi să fie… mai ales dacă…)
      Te îmbrățișez!

  • Reply Roxana Cristina Luca 13/12/2017 at 11:39

    Ce e chica avea cavalerul :))

  • Reply Mihaela Dumitru 13/12/2017 at 14:49

    Am si eu un Sebi 🙂
    Si eu trebuia sa ii amintesc mereu doctorului de ovulatia mea intarziata, ajunsese sa ma exaspereze asta
    si, Da, mama nu e incurajata sa nasca natural. Eu nu am avut curaj si din partea medicului au venit doar idei de cezariana

    • Reply Elena Munteanu 13/12/2017 at 21:21

      Da… asta a fost atunci…
      A doua oara am căutat un medic care susține nașterea naturală (chiar dacă am mers la o maternitate de stat).

  • Reply Nicoleta Avram 13/12/2017 at 14:17

    La multi ani, Sebi! Sa fiti sanatosi si fericiti cu totii!

  • Reply Henrieta Miclea 13/12/2017 at 17:27

    La multi ani!

  • Reply casa de marcat 18/12/2017 at 12:53

    cat de frumos e si doarme ca un ingeras

  • Leave a Reply