Povestea alăptării lui Sebi – începută greu, corectată din mers, continuată frumos, încă fără final

Alaptarea lui Sebi

Nu știu de ce, am tot amânat să scriu despre experiența alăptării lui Sebi (mai ales la început). Poate pentru că nu a fost cea mai fericită perioadă, poate pentru că de fapt este povestea multor alte mame….

Înainte de a naște nu am citit nimic despre nimic – naștere, bebe, alăptare etc. Îmi tot ziceam că dacă atâtea mame reușesc să nască (natural) sigur voi reuși și eu (dar asta este altă poveste, pentru alt articol), dacă alăptarea este atât de naturală sigur voi reuși și eu. Ce putea fi atât de greu? Sunt lucruri firești pentru o femeie și cum eu sunt femeie m-oi descurca. Pun copilul la sân și îl las în legea lui că știe ce are de făcut – este instinctul de supraviețuire, nu?

În plus, aveam să merg la o maternitate unde aveam să plătesc o căruță de bani – îmi vor arăta de acolo tot ce trebuie să știu și voi pleca acasă cu lecțiile învățate că-s isteață și prind repede. Oricum, fusesem la cursurile prenatale la ei și aflasem de acolo despre un biberon minune care arată temperatura laptelui, despre niște suzete cu tetine nu-știu-cum, că e bine să alăptezi (și cam atât). Bineînțeles, am plecat cu punguța cu materiale promoționale și mostre. (Singurul obiect legat de alăptare erau niște tampoane pentru sâni.)

Daaaaar…. lucrurile nu au fost chiar așa…

Trecând peste detaliile nașterii (cezariană la cald, la 42 de săptămâni) și ajungând în terapie intensivă, în mai puțin de 30 de minute după naștere mi-a fost adusă mogâldeața (împreună cu tati cel emoționat). Ce să fac cu puiul? Să îl pun la sân, bineînțeles!

Desfac cămașa, pregătesc să pun puiul, deschide gurița larg și se atașează. Io-te că știa micuțul ce avea de făcut! 🙂 Suge de câteva ori după care… nu mai suge. I-o fi fost somn, i-o fi plăcut în brațele mele, o fi fost obosit… În fine, l-am mutat la celălalt sân, unde nu s-a mai atașat.

Asistenta: ”Da, doamnă, dar nu aveți lapte acum!” Pune mâna pe sân, strânge puțin și lăpticul țâșnește ușor. ”Ah, da, este lapte…” zice cu o ușoară adiere de dezamăgire că nu avea dreptate. ”Dar vedeți, nu aveți mamelonul format, nu are cum să sugă. Haideți, dați-mi copilul, rămâneți să vă odihniți și vi-l aducem mai târziu, în rezervă. Nu are nimic dacă îi dăm puțin lapte praf până atunci.”

Mbon… Mai rămân la terapie intensivă vreo două ore până mă pun pe picioare, după care merg în rezervă. Primul lucru – cer copilul, bineînțeles. 🙂 Îmi aduce puiul mic, care dormea atât de dulceeee în cărucior (sau cum s-or numi treburile alea transparente), cu buza de jos suptă (așa cum îmi povestea mama că făceam și eu), cu obrajii bucălați, roz și pufos… Am stat în pat mai bine de o oră și l-am admirat – cum a putut să iasă din mine așa un boț de omuleț, care o să crească mare. 🙂 În fine, emoții și hormoni de mamă proaspătă. Să revenim la alăptare.

Pentru că era târziu, a venit o asistentă și mi-a recomandat să îl dau pe micuț la neonatologie, pentru ca eu să mă pot odihni după marele eveniment. Iar a doua zi, de dimineață, mi-l vor aduce înapoi. Am zis că știe ea mai bine, așa că am fost de acord. Eram oricum destul de obosită și în 5 minute cred că am și adormit.

A doua zi, de dimineață, am cerut puiul lângă mine, să îl pot alăpta. Mi l-au adus tot dormind, așa că am profitat să mănânc și să mă ridic din pat. Când a dat semne că se trezește, am chemat o asistentă să îmi arate cum să îl pun la sân. A venit destul de repede, a luat copilul din pătuț și mi l-a pus în brațe. Singură am încercat să mi-l așez cumva, cum mi s-a părut mie a fi mai comod pentru amândoi și am încercat să îi dau sânul. Dar, cumva, gurița lui era micuță, nici nu o prea deschidea…

Așa că am cerut din nou ajutorul asistentei – să îmi spună dacă e bine ce și cum fac, dacă e în regulă să insist, dacă trebuie să fac altfel. Aceasta a întins gâtul peste copil, s-a uitat la sânul meu și a decretat: ”Da, nu aveți mamelon. Nu puteți alăpta așa. Stați că vă aduc imediat o treabă din silicon, să aibă de unde să sugă copilul.” În trei minute era înapoi cu soluția salvatoare.

”Ei bine, acum suge?” ”Da, a apucat și pare că suge.” ”Bine.” Și pleacă. Dar nu se uită dacă a apucat bine, dacă suge eficient și alte mărunțișuri din astea.

Văzând că după o oră copilul tot suge, apelez din nou la specialiști. ”A, păi nu e bine. Trebuie să stea 20 de minute la un sân, 20 de minute la celălalt. Dacă tot vrea să sugă înseamnă că nu se satură și trebuie să îi dăm un biberon. Și până la următoarea masă trebuie să treacă trei ore. Nu îi dați mai devreme că i se amestecă în burtă laptele vechi cu laptele nou și nu e bine deloc.”

Mbon… Acum stai Elenă cu ochii pe ceas și demufează copilul după 20 de minute. Iar după 40 de minute, când vezi că tot vrea să sugă, cere completare. Adică stres! Am îndrăznit o dată să las copilul să stea la sâni 1,5 ore (na, instinctul meu de mamă era prezent), reușind să îl adorm și să îl pun înapoi în coșulețul cel transparent (doar nu era să îl las să doarmă pe mine, sau lână mine în pat). Când i-am spus mândră asistentei de realizarea mea (am adormit copilul singură!), mi-a spus liniștită: ”A, dar sigur nu s-a săturat! Acuș o să se trezească și o să-i trebuiască biberon cu supliment.” Ce să zic… încurajator…

Simțind că am lapte suficient și pentru a stimula lactația, am cerut o pompă. Am primit-o rapid și i-am lăsat de fiecare dată puiului supliment cu lăpticul meu. Atât de mândră eram de fiecare 20-30 de mililitri scoși cu greu!

Ce am mai învățat eu din maternitate:

  • cum să țin copilul înclinat și cum să îi bag biberonul în gură (cu limba nu-știu-cum) să nu îl împingă afară și să nu sufere de colici prea tare
  • cum îmi dau seama dacă suge suficient – după 20 de minute de ținut la sân l-au luat pentru proba cântarului; rezultatul = a luat 0 grame, deci nu suge deci nu se satură (nu contează că era liniștit și părea mulțumit și avea lăptic în colțul gurii)
  • care este cel mai bun lapte praf pentru cel mic, după ce ajungem acasă – bineînțeles, cel pe care l-a primit în maternitate
  • care este cel mai bun biberon pentru cel mic, bineînțeles cel folosit în maternitate (la plecare chiar am primit unul cu lapte pregătit, să avem pentru drumul spre casă)
  • noaptea cel mai bine este să profit de somn și să îl las la neonatologie

În sfârșit, plecăm acasă. Lasă că va fi mai bine acasă și vom scăpa noi și de lapte praf și de biberoane și de tot. Ajungem acasă și seara vreau să îi dau copilului să sugă. Vezi să nu vrea să se atașeze… Nu a vrut sub nicio formă să sugă. Îl simțeam că urlă după biberon. Eu eram epuizată, el tot urla. Mama și soțul din ușă (că nu aveau curaj să intre în cameră) îmi tot ziceau să îi fac lapte praf că moare de foame copilul. Eu nu și nu… Într-un final i-am făcut un biberon de lapte praf, i l-am dat, l-a devorat și a adormit. Iar eu am plâns.

Am pus mâna pe tabletă și am început să caut. De ce se comportă așa? Nu este normal! De ce să nu vrea să sugă? Nu se poate să nu am lapte suficient, că țâșnea peste tot! Oare laptele meu nu e bun? Oare nu îl satură? Oare are gust mai bun laptele praf?

Așa, ușor-ușor am găsit diverse informații, unele mai bune altele mai puțin bune (dar cumva, instinctual am trecut peste cele greșite), am citit despre experiențe similare ale altor mame, am citit sfaturile primite. Am citit multe. Trei ore nu am lăsat tableta din mână. Am respirat adânc, mi-am zis că de a doua zi o vom lua de la capăt să că trebuie să fie bine. Și am picat de oboseală.

A doua zi, după un duș și un mic dejun gustos, mult mai calmă și mai relaxată (bine, cât de relaxată puteam fi în stresul meu), am luat copilul și m-am închis cu el în dormitor. Le-am spus tuturor să nu ne deranjeze decât dacă îi chem.

Am încercat să îl pun la sân fără protecția de silicon, fără succes. L-am întors pe toate părțile, l-am sucit în toate direcțiile, nu reușea să se atașeze nicicum. Așa că am luat din nou protecția. Așa, se atașa. Însă sugea de 3-4 ori, după care să dădea în spate și plângea. Iar în puneam (îl îndesam cu blândețe), iar sugea de 3-4 ori, iar se dădea în spate și plângea. Iar în puneam, iar… am ținut-o așa două ore. Îl simțeam că plânge după biberon, că fluxul de lapte nu este ca cel de la biberon, că forma sânului (mă rog, a protecției de silicon) nu este ca tetina de biberon, că gustul laptelui nu este ca al celui din biberon…

Am insistat continuu timp de două ore. Din acel moment copilul nu a mai pus gura pe biberon. Sugea doar de la sân, mult, bine și satisfăcut (ah, când adormea și din colțul gurii i se prelingea lăptic mă topeam de tot). Au văzut și mama și soțul că se poate și fără suplimentare și nu mi-au mai spus niciodată să îi dau micuțului. (Când găseam articole scurte și cuprinzătoare, cu informații de calitate, îi dădeam și soțului să citească. 😉 Să știe ce vreau să fac, de ce, și, mai ales, să aibă încredere în mine și să mă susțină.)

În tot acest timp am citit. Continuu. Am scormonit după informații, am citit experiențe ale altor mame, am aflat sfaturi pe care acestea le-au primit.

Spre seară m-a pocnit furia laptelui: sâni de beton, sensibili la maxim (adică dureroși), atașare și mai proastă. Din nou, alte căutări: ce era bine să fac, cât durează, cum să îl ajut pe pui să sugă mai bine. Am aplicat sfaturile pe care le-am considerat a fi mai bune și în două zile deja era mult mai bine.

Acum, că tot sugea prichi exclusiv, aveam o nouă provocare – cum să scap de protecțiile de silicon. Era tare neplăcut să le pun de fiecare dată, să le curăț de fiecare dată, să le sterilizez în toiul nopții etc. Oricum, chiar și cu ele observam că cel mic nu se atașează chiar corect (vizionând filmulețe, citind instrucțiuni și văzând poze) – buzele nu se răsfrângeau, lua aer (mai ales din cauza protecției de silicon), stătea mult timp la sân (și câte două ore), dormea destul de puțin etc.

În cercetările mele am găsit un număr de telefon al unui consultant în alăptare, mi-am luat inima în dinți și am sunat. Am discutat vreo 15 minute cu o voce calmă și caldă, care mi-a spus că este foarte bine ce fac și cum procedez, că va fi bine în continuare, că bebe va suge și fără protecția de silicon când va mai crește puțin și va avea gurița mai mare și alte vorbe frumoase. Când am închis, m-a bușit plânsul. DA, era bine ce făceam cu copilul meu! Eram mândră că mă descurc și știam că va fi bine!

După câteva zile, când am revenit la maternitate pentru prima verificare, nu mi-am ascuns revolta fata de greul cu care mă confrunt. Nu le-am ascuns că eu consider că din cauza lor mă chinui. Le-am spus tuturor de acolo, de la medic ginecolog la neonatolog.

Au chemat special o asistentă să mă ajute să îl pun pe prichi la sân fără protecție de silicon. L-a îndesat pe prichi la sân, forțat – ”Suge?” ”Da, trage micuțul.” ”Ei, vedeți că nu e nicio problema?” Ce mai conta că tot nu era atașat corect? Ce mai conta că eu trebuia să merg acasă și să îl pun pe copil la sân fără ajutorul unei mâini suplimentare care să îi îndese sânul în gură? Sugea atunci și totul era perfect.

”Ce puteți să îmi spuneți despre puseele de creștere?” întreb eu naivă, citind despre ele în cercetările mele. ”Ce-s astea? Niște invenții, nu există!”.

”Vedeți, la o săptămână copilul are cât avea la naștere. Mai veniți și săptămâna viitoare și dacă nu ia nu-mai-știu-câte grame bine în greutate trebuie să îi dați și supliment.”

Dar, cumva, am plecat de acolo liniștită. De fapt, eram resemnată că nu aveam să primesc ajutorul de care aveam nevoie, liniștită că știam unde să apelez dacă simțeam nevoia, încrezătoare că aveam să mă descurc și singură.

Am continuat tot așa – alăptare la cerere, cerere deasă și multă, zi și noapte, încercat fără protecție de silicon, apoi pusă când vedeam că nu vrea altfel. La controlul de o lună luase în greutate – nu spectaculos, era sub grafic (nu am idee care grafic, nu m-a interesat), dar suficient de bine încât să nu mai primesc recomandarea de suplimentare (bine, am avut norocul să ajung la un neonatolog care susține alăptarea).

Acum, că a trecut greul cel greu, scriu pe repede-înainte. 🙂

La trei luni fără o zi, dintr-o dată, prichi nu a vrut să mai accepte sânul cu protecția de silicon! Singur! A fost wow pentru mine! Ne-am mai chinuit câteva zile pentru că la unul dintre sâni încă nu era format prea bine mamelonul și era mai dificil de atașat, însă cu răbdare și insistențe am reușit. Tot atunci am reușit să îl alăptez și culcată. Yey! Aveam să mă odihnesc ceva mai bine decât în fund.

După trei luni, viața a fost mult mai ușoară – a început să descopere lumea, să sugă mai puțin și mai rar (adică mai eficient), mai corect (însă niciodată nu a avut o atașare corectă așa cum am văzut în diversele materiale studiate). Am trecut prin pusee de creștere, prin creșteri de dinți și măsele, prin diverse supărări destul de ușor cu ajutorul sânului.

Sebi a fost alăptat exclusiv până după șase luni, după care am început autodiversificarea. A început grădinița de la 1a6l și s-a adaptat foarte bine, fiind alăptat la cerere. Acum are peste 2a7l și da, este în continuare alăptat.

A fost frumos, minunat și pe alocuri mai greu. Am avut momente când îmi venea să îl înțarc, dar știam că nu pot (de fapt nici nu voiam, că erau doar stări de moment). Știu că sânul meu s-a ajutat mult în timpul puseelor de creștere. Știu că i-a alinat durerile când i-au ieșit dinții și măselele (nu a avut nevoie niciodată de medicamente pentru asta). Știu că ne-a ajutat să ne creăm o legătură unică și deosebită.

Despre procesul de înțărcare nu mai scriu acum. Pentru că nu știm încă ce ne rezervă viitorul. Ne adaptăm din mers.

În tot acest timp am trecut printr-o multitudine de stări: de la neștiința de la început, la frustrarea de mai târziu, că am primit atâtea sfaturi greșite în maternitate. Am fost revoltată că informații corecte nu sunt date de cadrele medicale, informații care sunt la îndemâna oricui dorește. Mai târziu am aflat și un răspuns pentru asta…

Apoi am trecut într-o fază de resemnare. Însă o resemnare activă. Știu că sunt mult prea mică pentru a face ceva, pentru a schimba ceva pe scară largă. Dar nu sunt prea mică să nu fac nimic. De aceea am pornit acest proiect, sperând la un număr cât mai mare de mame care sunt căutarea de informații corecte să ajungă la ele, cu încrederea că vin din surse de calitate.

Uf, mă uit la rândurile de mai sus și îmi dau seama că a ieșit o poveste destul de lungă (care poate mai putea fi detaliată pe ici pe acolo). 🙂 Dar asta este, de fapt. Este povestea alăptării lui Sebi. Începută greu, corectată din mers, continuată frumos, încă fără final. Este povestea noastră, similară (mai ales la început) cu a multor alte mame. Din păcate, multe dintre acestea nu au puterea / încrederea / susținerea / informația corectă pentru a repara începutul dificil.

Pentru noi, povestea continuă. 🙂 Până când? Va urma…

 

Credit fotoCristina Nichitus Roncea

6 comments to Povestea alăptării lui Sebi – începută greu, corectată din mers, continuată frumos, încă fără final

  • Daniela Cico  says:

    Cred că multe dintre noi au trecut prin experienta asta sau una asemănătoare …. ; intr-adevar, cel mai trist este că în maternitate nu primim informații corecte, dimpotrivă. Sta in puterea fiecăreia dintre noi să ne organizăm, informam etc. Si ce frumos e să alăptezi !! 🙂

  • Anca Mutu  says:

    Si eu am avut parte de aceleasi inceputuri, dar nu m-am lasat. A trebuit sa-l dezvat de suptul din biberon, odata ajunsi acasa. Si iata-ne 15 luni mai tarziu, in care nu a mai pus gura pe tetina sau suzeta si inca alaptez.

  • Marinela Vasile  says:

    Felicitări și pentru acest articol, dar și pentru ceea ce faci și timpul tău dedicat pentru acest subiect extrem de important : alăptarea !

  • Anca Mutu  says:

    SebaBaby: Si daca te consoleaza cu ceva, faptul ca nu ai primit ajutor pentru alaptare din spital, nu se datoreaza faptului ca ai nascut in Romania. Eu am nascut in China si acolo e si mai rau. In State mai ai putin si mananci bataie, daca abordezi subiectul alaptat cu mamicile de acolo. In general se alapteaza f putin, din pacate. De aceea OMS-ul duce o lupta sustinuta sa promoveze alaptatul.

  • Deliu Simona  says:

    Se poate cu un start si mai greu. Citit informații, primit sfaturi avizate ( multumesc Elena si Mara!).Cezariana la rece, fara lapte la san 3-4 zile de la nastere, scăzut in greutate in prima saptamana etc.Si continuam alaptarea si acum la 1a8l!

  • Silvia  says:

    Când eram însărcinată am dat peste povesti de genul asta, triste, cu sau fără happy-end. Însă mi-am repetat ca oricât de greu ar fi, nu voi renunța. Doar ca spre deosebire de multe mame am avut norocul ca minunea sa știe exact ce are de făcut iar după trei biberoane primite acasă(nu mai socotesc ce a primit în maternitate) sa nu mai fie nevoie de lp. Cheia startului perfect și ușor (fetita mea are numai 3 saptamani-de asta spun doar start)a fost ca și la tine, mi.am ascultat instinctul, nu pe cei care spuneau ca sigur nu am lapte după cezariana sau nu e bun, da nu o mai țin la san ca se obișnuiește sau sa ii dau neapărat lp dacă vreau sa doarmă. Vreau doar ca viitoarele mame care citesc articolul tău sa știe ca e posibil sa mearga și totul uns, natural. Dar orice ar fi, nu renunțați. Informați-vă sa știți ce variante aveți,antrenati-va partenerul sa va susțină și sigur veți reuși sa înlocuiți cordonul ombilical care va leagă de pui cu sânul.
    Felicitari, mamelor, ca nu ați renunțat ca ce e mai bun pentru copii voștri, oricât de greu v-a fost

Leave a Reply