Parenting

”Doali-Doali”

23/06/2016
Sebi cazut

Toți copiii cad, se lovesc și plâng, mai devreme sau mai târziu. Asta este realitatea. 🙂

Sebi a început destul de devreme… Pe la patru luni a căzut prima dată din pat (luând contact și cu o noptieră în zborul său scurt spre parchet). Tati dormea lângă el, eu eram în altă cameră și am auzit o bușitură înfundată, urmată de un plâns ascuțit. În 2 secunde eram cu prichi în brațe, liniștindu-l repede. (Calmarea soțului speriat a durat ceva mai mult timp… 😀 )

De atunci, a mai căzut de câteva ori din pat, și-a mai prins degetele pe la uși și sertare, s-a mai împiedicat de diverse obiecte și tot așa. Însă aș zice că nu de foarte multe ori. 🙂

Am încercat să fiu destul de relaxată când s-au întâmplat astfel de evenimente și să îl ajut pe pui să înțeleagă ce s-a întâmplat (și mai ales de ce) și să treacă peste momentele respective. Adică l-am lăsat să cadă și să-și prindă degetele. (A nu se citi că l-am lăsat vreodată să se accidenteze grav!)

De fiecare dată când am avut ocazia i-am explicat că se poate răni dacă nu are grijă când coboară din pat, când nu își trage mâna de la ușă, când nu ocolește un obstacol etc. Însă cea mai bună învățătura a fost practica.

Pot număra pe degete de câte ori a căzut din pat înainte să se prindă cum să coboare în siguranță. În perioada când s-a ridicat în funduleț îi plăcea să se arunce pe spate. Când era în pat, era fun. Dar cum el a stat mai mult pe jos… nu mai era atât de plăcut. Degeaba i-am tot explicat că se lovește (cred că pe mine mă durea mai tare decât pe el), el se tot arunca. Atunci, l-am lăsat. Era pe un covor mai grosuț și l-am lăsat să se arunce pe spate. După două-trei lovituri când nu eram lângă el să îi pun mâna la cap, a văzut că nu este plăcut și a încetat.

Cu degetele prinse la uși și sertare am procedat la fel – l-am lăsat să și le prindă (pentru că nu dădea cu putere). A învățat foarte repede cum să se ferească și îi face în continuare plăcere să se joace cu ele. (Nu am blocat niciun sertar din casă, nu am pus niciun opritor la vreo ușă, nu am avut vreo problemă în a-l lăsa să exerseze.)

Mda, nu sunt fanul lui ”Nu e voie” (mai ales a celui repetat continuu, cu trei tonuri mai sus, răs-insistat și, eventual, și arătat cu degetul…). 😀 Chiar și în puținele cazuri când este vorba despre ceva periculos îl iau în brațe și îi explic ce se poate întâmpla. Dacă nu și nu înțelege și curiozitatea lui este mai mare, îi blochez accesul în zona respectivă și îi spun clar că nu îl pot lăsa acolo pentru că nu vreau să se rănească (chiar dacă se supără, îi trece repede – înțelege că nu cedez). Atât. (Yup, avem și limite. 😉 )

Când era bebeluș, calmarea plânsului era destul de rapidă – îl luam în brațe, cerea sânul și se liniștea ușor. (Nu sunt sigură că am procedat cel mai bine, încă cercetez subiectul. Cert este că de mult timp nu mai cere să sugă pentru confort.) De când e mai măricel și înțelege mult mai multe lucruri, abordez altfel situațiile care se lasă cu loviri.

Pentru că Sebi încă nu vorbește foarte mult sau prea clar, nu prea poate exprima în cuvinte ce s-a întâmplat și ce simte. Și aici încerc să îl ajut.

De multe ori, când un copil se lovește, am auzit ”încurajări” de genul ”Nu s-a întâmplat nimic” sau ”Hai, că nu te-ai lovit tare” sau ”Nu te doare, puiule” sau diverse încercări de deturnare a atenției de la evenimentul respectiv.

În momente de genul acesta încercam să mă pun în locul copilului – când eu mă lovesc, mi-ar plăcea să vină cineva să îmi spună că nu s-a întâmplat nimic și că nu mă doare? Bineînțeles că nu! (Cred că i-aș și zice câteva…) 🙂 Eu știu cel mai bine cât de tare m-am lovit, cât de tare mă doare și cât îmi trebuie să mă vait și să trec peste acel moment.

Așadar, atunci când prichi de lovește și începe să plângă, primul pas este să îl luăm în brațe (cred că este o pornire instinctuală). După care, în plânsul lui, îl întreb ce s-a întâmplat (chiar dacă eram de față și am văzut), unde s-a lovit, dacă îl doare tare. Și, printre lacrimile scăzânde îmi arată degețelul / piciorul / genunchiul / capul etc. și arată prin aer cu degetul locul unde s-a lovit, după care coboară din brațe și se duce efectiv unde s-a lovit și arată exact (”apouo” = acolo).

În puținele lui cuvinte îmi povestește (arătând continuu) cum s-a lovit cu capul de ușă, de exemplu. Îl tot întreb dacă îl doare, el pune mâna și îmi spune că da. Ușor-ușor plânsul scade și puiul puiul se liniștește.

Îl întreb dacă vrea să îl pup unde s-a lovit, dacă se va simți mai bine. Invariabil, răspunsul e ”da”. 🙂 Dacă e tati prin zonă, musai e nevoie și de pupătura lui. La final, dacă locul este accesibil, își pupă și el locul și… veselie în continuare! 🙂

Astfel, nu trecem peste o lovitură ca și când nu s-ar fi întâmplat, ci încercăm să îl ajutăm pe micuț fără să minimizăm ceea ce s-a întâmplat și ce simte în acel moment. Totul durează foarte puțin (chiar și atunci când se lovește mai tare), iar puiul revine rapid la veselia lui obișnuită.

Ohoooo… și când mă gândesc că suntem abia la început… că urmează genunchi juliți și ale minunății…  Oricum, mă bucur că până acum nu am avut parte de evenimente prea grave (când pupatul nu ia durerea)… Mai bine nu mă gândesc, nu? 😀

 

 

P.S. – ”Doali-doali” este vorba verișoarei lui Sebi, când o doare ceva. 😀 El încă nu spune prea multe în cuvinte.

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply Mariam Ana-Maria Raluca 23/06/2016 at 08:52

    Sunt la mijloc, daca nu e nimic grav, sau f dureros, ii zic :” accident, accidente se întâmpla! ” opa bum :)) si rade …

  • Reply Ionela Pop 23/06/2016 at 09:41

    fetita mea vine si imi da sa pup locul unde sa lovit si zice hoppaaa de cade afara e mai grav ca are un punct negru de mizerie pe palme decat durerea vine repede sa o sterg

  • Reply Claudia Sandu 23/06/2016 at 10:22

    Aceasta a fost prima “bubi” care a facuto acum 2 zile,a plans neincetat..”utula mami, pupi tati, doali bubi, pupi mami” sugea la ţiţi mai plangea putin, knd isi aducea aminte iarasi plangea :)) si uite asa am trecut peste prima bubi la 2 anisori :))

    • Reply SebaBaby 23/06/2016 at 10:27

      Pai doare si amintirea bubei… Noroc cu pupicii 🙂

  • Reply Maria Manta 12/09/2016 at 11:51

    Și eu procedez aproape la fel ca tine, dar la noi comoara vine repede si suge și din ochi mă aprobă, sau dezaprobă în timp ce eu vorbesc despre ce s-a întâmplat. Dacă nu apucă să suga, spune tot așa cum se pricepe.

  • Leave a Reply