Tată implicat, tată informat

Modern Dad’s Challenges

”Yey! Vom avea un bebeluș! 

Oare o să ne descurcăm?

Sigur ne descurcăm! Alții cum se descurcă?

Oricum nu avem încotro!”

 

Cam cu aceste întrebări am început noi, viitori părinți, aventura sarcinii cu Sebi, complet necunoscători, temători și plini de speranțe că vom face față provocărilor ce vor urma.

Eu, femeie sensibilă și hormonată, visam să îl am mereu aproape pe viitorul tată, să îl implic în toate etapele acestei experiențe. Bine, de fapt voiam ca el să își dorească asta și să îmi citească mie gândurile și dorințele-n frunte, dar na, visam.

El avea o perioadă foarte aglomerată la birou (de fapt, mai bine de un an a fost super-aglomerat) așa că cel mai bine a funcționat să îi spun ce nevoi am și ce îmi doresc cu subiect și predicat. Nu (cred) că am fost exagerată așa că de cele mai multe ori am primit ce am cerut. 😛

 

Începutul – primele trei luni

Nu m-am simțit foarte rău, dar nu m-am simțit nici grozav. Am avut aproape mereu o stare de greață, dar una ușoară care nu m-a făcut niciodată să vărs. Seara eram complet lipsită de energie și cu stomacul în gât, așa că atunci când ajungeam acasă de la birou de cele mai multe ori nu făceam nimic – mă cocoțam în vârful patului și zăceam acolo, sperând să adorm cât mai repede, să treacă zilele nasoale.

Toate astea, nu înainte de a închide toate ușile dintre dormitor și bucătărie, astfel încât să nu ajungă niciun din miros de acolo! Dragul de soț s-a ocupat singur de el și de mâncarea lui, că eu oricum nu puteam mânca nimic. Mie îmi „mai gătea” rareori niște pâine prăjită cu unt.

Nu i-a plăcut așa mult perioada asta de gospodărit singur, dar înțelegea când mă vedea galbenă-n obraji. A trecut repejor.

La controale și ecografii nu am ținut să îl car după mine – nu-mi era confortabilă prezența lui, pentru că ecografiile nu erau pe burtă…

 

Continuarea – următoarele șase luni

La următoarele ecografii soțul a fost prezent – mi-a ținut mâna și s-a pierdut în ecranul ecografului, recunoscând forme de bebeluș slăbănog: câte un cap maaaare, multe degețele, câte un nas cârn. 🙂 A fost amuzant și frumos și emoționant pentru amândoi.

Când burtica a mai crescut, avea grijă de mine să mă rostogolească în pat de pe o parte pe alta, mă ridica și mă ajuta să mă încalț când nu mă mai puteam apleca. Tot pe atunci a învățat și cum să mă dea cu lac de unghii la picioare. 🙂

Noaptea, când eu aveam insomnii sau arsuri de stăteam cu ochii în TV cu orele (am văzut la filme în acea perioadă…), era tare drăguț și sforăia mai încet, așa încât să nu mă enerveze prea tare că doar el poate dormi, nu și eu. Chiar că o făcea involuntar, tot drăguț era.

În ultimele săptămâni am tras de el să mergem la cursurile de puericultură – să aflăm împreună care-i treaba cu schimbatul copilului, hrănitul, plimbatul etc. Pentru că eu nu m-am informat de nimic înainte de naștere, nici lui nu am avut ce informații să-i transmit. Așa că am zis că vom învăța împreună, în același timp.

Bine, cursurile alea au fost așa, să nu zicem că nu le-am făcut – nu pot zice că am aflat mare lucru de acolo. Însă eram în continuare cu ideea că voi naște la privat și cât voi sta în maternitate voi învăța TOTUL de la specialiști. Îhî… mda… Ce să zic… Nu faceți ca mine!

Am luat după cursuri diploma care îi permitea să stea cele 10 zile în concediu – două săptămâni alături de mine și de puiul proaspăt acasă! Degeaba îmi zicea el că nu prea poate să stea, că are multă treabă la birou, că oricum nu prea are cu ce să mă ajute că o voi avea pe mama… Îmi ieșea pe urechea cealaltă. Avea să stea cu mine acasă și nimic nu mă convingea de altceva. Adică ce? Era mai importantă munca decât noi?

 

Nașterea – D day

Ziua cea mare a venit după două nopți și o zi de contracții mai mult sau mai puțin regulate. Așa că a avut timp să-și mai aranjeze treburile pe la birou și să anunțe că nu va fi disponibil câteva zile (în nici un caz două săptămâni!).

Dimineața am plecat împreună la maternitate, ziua ne-am petrecut-o împreună așteptând evoluția travaliului, ținându-mă de mână când veneau contracțiile, făcându-ne planuri de viitor în trei, încercând să ne hotărâm asupra numelui micuțului (nu, nu l-am hotărât atunci!). Spre după-amiază când s-a hotărât operația (voi povesti despre asta cu altă ocazie) l-am văzut și l-am simțit cum se emoționează și mai tare.

A rămas lângă secția de neonatologie, pregătit ca în curând să își cunoască puiul. Ce-aș fi vrut să fiu o muscă pe perete, să îl văd agitându-se pe acolo. 🙂 Atât de emoționat a fost încât s-a pregătit să filmeze prima întâlnire cu micuțul, și a sărit pe primul copil ce a ieșit din lift în brațele unei asistente. Trecuseră abia 10 minute de când ne despărțiserăm. Nu, nu era copilul nostru. 😀

 

Începutul – primul an

Ajunși acasă, a început greul. Alăptarea nu mergea bine, copilul plângea mult, mama voia să ajute dar nu avea cele mai bune sfaturi… Măcar ne descurcam amândoi la schimbatul scutecului – nu a refuzat ”activitatea” asta mirositoare.

”Iubita, dar hai să-i dăm puțin lapte praf. Ia uite cum plânge.” Am auzit asta de vreo două ori, dar spuse așa, fără nimic acuzator. Așa simțea el că mă ajută. La fel făcea și mama.

Ce am făcut eu, mama hormonată și obosită și dezamăgită că lucrurile nu merg bine? I-am invitat afară din cameră, pe mama am rugat-o să se ocupe de casă și mâncare, pe soț l-am trimis la serviciu (aham, deci nu a stat cele două săptămâni). Iar eu am început să mă informez și să aplic ceea ce mi se părea că ar fi bine de făcut.

Atunci când aplicam ceva și vedeam că merge, îi făceam un rezumat și îl prezentam soțului (sau îi trimiteam câte un articol scurt și la obiect, asigurându-mă că îl citește). Știu că nu de puține ori a avut dubii și neîncredere că rezultatul va fi unul bun. Am simțit, nu mi-a spus-o. Însă a strâns din dinți și a încercat să aibă încredere, m-a lăsat ca mine și a așteptat rezultatele.

În scurt timp le povestea prietenilor-viitori tați care-i treaba cu alăptarea, cu comunicarea eliminării și autodiversificarea. (Ce, credeați că bărbații doar bârfesc și atât? Nuuuuu, discută și lucruri mai interesante. 🙂 )

Primele trei luni acasă au fost dificile. Foarte solicitante. Eu eram lipită non-stop de prichi, nu aveam timp să fac mai nimic prin casă. De mâncare tot el se ocupa seara, când revenea destul de târziu de la birou.

Eu abia îl așteptam seara, să i-l pasez pe micuț, să respir singură, să fac un duș sau să mă duc la baie. Mă enervam când întârzia – și nu s-a întâmplat de puține ori. Sebi nu stătea la el, voia doar la mine. La el plângea. La oricine plângea în afară de mine. A fost o perioadă grea…

Dar a trecut. Nu țin minte să fi auzit reproșuri de genul ”stai acasă toată ziua și nu faci nimic”. O fi gândit, n-o fi gândit, nu știu (eram prea obosită să simt asta). Dar nu mi-a spus.

Mă mai enervam uneori că atunci când Sebi plângea, el nu mă ajuta. Sau cel puțin așa simțeam atunci. Auzeam doar: ”Plânge copilul, vrea să sugă, nu am ce să-i fac, vrea la tine.” Grrrr… de câte ori nu am ieșit cu clăbuci în cap de la duș (sau nespălată că nu apucasem măcar să pun șamponul).

Dar așa era… Sebi voia doar la mine. Până spre un an nu a prea vrut să stea în brațele altcuiva. Foarte rar în ale tatălui. (Ce supărat era bunicul că nu vrea nepotul să stea în brațele lui!) Niciunul dintre noi nu l-am putut lăsa să plângă, fără să încercăm să îi oferim alinare.

Ideea este că acum nu mai ținem minte cât de greu a fost atunci. Doar că a fost și a trecut.

 

Continuarea – până în prezent

Sebi și tatăl lui au o relație minunată! Se înțeleg atât de bine, se joacă atât de frumos, au activitățile lor unde eu nu încap! Petrecem timp împreună, în familie, însă petrec și timp singuri, fără ca soțului să îi mai fie teamă de prichi.

După un an, când cel mic a început să plângă mai puțin și să accepte prezența altora în afară de mine a fost mult mai bine. Iar după ce a început și să comunice a fost grozav.

Pe măsură ce prichi creștea, eu am citit diverse materiale, am participat la diverse evenimente și i-am transmis soțului și ideile principale. Acum era deja mult mai încrezător în ceea ce voiam să aplicăm în ceea ce privește educația micuțului, reușind să înțeleagă și să treacă peste instinctele ce veneau din experiența propriei copilării – de ce este important să tratăm copilul cu respect, ce înseamnă respect/lipsă de respect față de copil, care-i treaba cu tantrumurile etc.

Modern Dad’s Challenges

Astăzi, mai ales prin București, evenimentele dedicate părinților sunt destul de numeroase. La majoritatea dintre ele participă mamele, bineînțeles. Rareori, mai apare câte un tată (venit din propria inițiativă sau ba).

Iată că acum tații au la dispoziție un eveniment dedicat lor, în exclusivitate – Modern Dad’s Challenges! 😉

Dragi mame, invitați-vă partenerii într-o seară după serviciu (așa, să nu motiveze că nu au timp) la prima ediție – Rolul tatălui în perioada pre și post natală, miercuri 5 aprilie, ora 18:30, la Impact Hub București.

Vor avea ocazia să afle informații utile și interesante despre schimbările care au loc în corpul femeii, dar și în relația de cuplu după apariția bebelușului, viața intimă în perioada pre și post natală, temerea legată de cum se vor descurca cu bebelușul și ce activități să facă împreună, întreținerea familiei etc.

Inițiatoarea acestui proiect este Sofia Frunză, iar pentru înscriere completați formularul de aici. Evenimentul este gratuit iar numărul de locuri este limitat.

 


Vrei să fii la curent cu ultimele articole postate? Ne poți urmări pagina de Facebook sau te poți abona la newsletter (dreapta-sus). 😉 Enjoy!

Leave a Reply