Parenting

Cum am învățat copilul să nu mai cadă din pat

18/06/2018
căzut din pat

Da, eu cred că un copil poate fi învățat de foarte devreme să nu mai cadă din pat. (Să nu cadă DELOC nu cred că e o variantă realistă. 😀 )

 

Despre asta nu țin minte să fi citi pe undeva, însă am aplicat aceleași principii, atât cu Sebastian cât și cu Anastasia – respect, răbdare, explicare și răs-explicare.

Eu am început să lucrez la asta cu cei mici de… prea mici încât să înțeleagă ceva, ar spune mulți. Asta înseamnă cam de când s-au ridicat singuri în fund și au avut o vizibilitate mai bună a spațiilor din jurul lor.

 

Să povestesc cum am procedat la Sebi și cum am început acum cu Anastasia.

În primul rând nu am lăsat copilul singur în pat, nesupravegheat și nesecurizat (o pernă mare la margine, de exemplu). Am stat cu ochii pe el și am încercat să îi anticipez mișcările și direcția de deplasare. (Dacă trebuia să îl las câteva minute singur îl așezam pe jos și îmi vedeam de ce aveam de făcut – în general erau ”urgențe” pe la baie, știți voi. :D)

Când se apropia de marginea patului mă duceam ușor (nu săream brusc, să nu îl sperii) și mă pregăteam să îl prind dacă se dezechilibra. Ei, când se dezechilibra îl prindeam ușor și… nu îl ridicam! Ci continuam căderea, cu încetinitorul, până jos.

Și îi explicam, chiar dacă… ce explicații să priceapă un copil de nici un an? ”Pui mic, dacă te aventurezi pe acolo vei cădea, te vei rostogoli, te vei speria și te vei lovi. Uite-așa, uite pe-aici, uite până jos.” Îl lăsam încet până jos în direcția pe care ar fi căzut – pe spate, în cap, pe o parte etc.

Ușor ușor, copilul a început să perceapă altfel spațiul din jurul lui, cu diferențele de înălțime, cu aprecierea distanțelor, cu dezvoltarea atenției periferice.

 

Partea cea mai dificilă în tot acest proces? Să mă abțin!! Vai, cât de greu mi-a fost!

Pentru că aveam o pornire instinctuală să sar la el, să îl țin înainte să se dezechilibreze, să îl cicălesc cu ”ai grijă să nu cazi” sau ”ai grijă că sigur o să cazi” sau ”nu sta atât de aproape de marginea patului” sau… știți și voi alte variante.

 

Când am citit ”Conceptul Continuum” mi-a sărit în ochi partea aceea cu copiii mici care se jucau la marginea unei gropi periculoase fără să cadă în ea, cumva instinctual. Iar părinții erau liniștiți cu asta și încrezători. Am avut un mic ”ahaaaa moment” și mi-am zis un ”hei, dar asta am făcut și eu cu Sebi – chiar știu ăștia mici să nu se arunce în cap fără să îi bârâim noi tot timpul”.

 

Că tot am povestit despre experiența lui Sebi… a mai căzut din pat?

Desigur! Dar când era mai mare, în somn (când era exagerat de obosit) sau când era prea concentrat la ceva ce lucra în pat și nu se uita în spatele lui. Situațiile au fost rarisime.

 

Hai să las aici și o completare oarecum adiacentă – cum am făcut ca prichindelul să nu se mai arunce pe spate, lovindu-se la cap.

Pe scurt, l-am lăsat să se arunce. 😀 Însă i-am oferit un mediu safe să o facă.

În pat se arunca fără nicio reținere – ba cred că îi și plăcea. Cred și eu – ateriza pe moale tot timpul. Așa că l-am așezat pe jos, pe un covor moale și pufos. Dar cu toată pufoșenia covorului, copilul tot resimțea șocul când se arunca pe spate.

O dată, de două ori, de trei ori și… cam asta a fost. A văzut că nu îi place și nu a mai făcut. (Era foaaaarte micuț – abia se ridicare în funduleț.) Nu am stat tot timpul în spatele copilului, cu mâna la cap de grija că se aruncă și se lovește. Asta a funcționat la noi.

Bad mom că am lăsat copilul intenționat să se lovească…?

 


 

Vrei să fii la curent cu ultimele articole postate? Ne poți urmări pagina de Facebook sau te poți abona la newsletter (dreapta-sus). 😉 Enjoy!

 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.