Parenting Uncategorised

Kung fu kid – prima bătaie între frați

08/10/2018
bătaie între frați

Ei bine, da! Ziceam că am ajuns și noi în această etapă a bumbăcelilor între copii (riscând să greșesc, aș zice că ocazional câte o bătaie între frați este un eveniment oarecum inevitabil…).

 

Recent Anastasia a luat-o curajoasă din loc, în genunchi, cătinel-ușurel, din ce în ce mai hotărâtă. Unde s-a dus? În catrafusele lui Sebastian, bineînțeles! Că doar nu am un ditamai livingul ca ea să fi putut ochi orice alt colț… (Alte puncte de atracție sunt prizele și gunoiul de la bucătărie. Ce atâta stres cu materiale potrivite vârstei, cărți și alte bunătăți?)

Punctul culminant al întâlnirii – Sebi a dat-o cu picioarele în sus și i-a mai dat și o palmă îndesată, să se asigure că a înțeles bine mesajul. Apoi au început amândoi să plângo-țipe.

 

Acum, să o iau mai de la început, că am tot analizat “evenimentul” în minte, să văd dacă aș fi putut proceda mai bine (după criteriile mele, că e o chestiune extrem de subiectivă).

 

Contextul

Eu, not-that-perfect-mom aveam de lucru la birou niște chestii super-duper-truper-urgente (știți voi, eram în luna nebună). În plus, eram pe picior de plecare – urgent și neprevăzut, trebuia ca în 15 minute să încarc copiii în mașină (iar eu mă bucuram că erau suficient de îmbrăcați, să nu mai pierd vremea cu asta) și să călăresc orașul până nu se închideau ghișeele.

Sebastian își făcea de treabă cu un trenuleț, miorlăind că el nu vrea să plece de acasă, că dacă vreau să plecăm atunci măcar să facem popas de înghețată, că îl doare burta și să îl țin în brațe etc. (Iar eu îl tot amăgeam cu ”da, mami, acuș termin”, mulțumindu-i în gând că totuși stă cu trenulețul lui și nu stă lipitoare pe mine.)

Anastasia era pe jos și… nu îi acorda nimeni atenție. Dar nici ea nu o cerea. Patrula de colo-colo, încântată de mobilitatea proaspăt descoperită.

Când am închis într-un final calculatorul și apucasem să mă încalț și să ieșim, în jumătate de minut cât nu am fost în cameră se dezlănțuie urlăiala – aud un ”poc” de cap lovit zdravăn de podea și, când întorc ochii la copii, Sebastian îi mai dădea una Anastasiei care era deja căzută (nah, nici nu îi trebuia mult să se dezechilibreze).

Ea urla că se lovise/se speriase. El urla că ea îi luase o bucată de trenuleț. Eu urlam pe interior că voiam să plec mai repede de acasă.

bătaie între frați

Motivul real

Recitind toate de mai sus nu e greu de dat seama, nu?

Știam chiar de atunci că totul se întâmpla din cauza mea, din cauza absenței mele (nu fizice, clar), din cauza amânărilor repetate la atenția cerută, din cauza perioadei nebune, din cauza lipsei de conectare. Chiar atunci, când o bubuia pe soră-sa, eram conștientă de asta…

Copilul meu calm și liniștit și răbdător și înțelegător și negelos era de ceva vreme ca un butoi cu pulbere. Acum a avut contextul integrat să explodeze…

 

Cum am procedat eu

Instinctul urla și el în mine, să o iau pe micuța lovită în brațe, să o protejez și să o liniștesc, și să îi zic ceva/să îi fac ceva tare neplăcut ”agresorului”. Dar creierul știa mai bine că instinctul ăsta nu e ok. Cum noi nu apelăm la certări, lovituri sau pedepse, cu un ochi pe ceas, am tras aer în piept (și mi-am dat ochii peste cap).

Am cântărit în minte opțiunile și mi-am dat seama rapid că:

  • aș putea să îi iau pe amândoi pe sus și să îi leg cu centurile în mașină, să îmi pun dopuri în urechi și să îi las să plângă până se vor liniști într-un final, acceptând că vor mai urla ceva vreme înainte de asta
  • aș putea încerca să aplic ce am mai citit prin cărți, să îi iau pe rând și să comunic (cu Sebastian, că el era cel supărat), sperând că mă voi putea înțelege cu el

Am ales a doua variantă, neavând exact un plan în mine (decât speranța că voi reuși cât mai repejor).

În primul rând am luat-o în brațe pe Anastasia și am tras-o deoparte de ”locul faptei”, încercând să o consolez (stând jos). Totuși, am stat suficient de aproape de Sebi încât să mă audă ce îi spuneam: ”Te cred că te doare. Aici te-ai lovit? Am văzut că te-a lovit fratele tău. Am observat că s-a supărat foarte tare când i-ai luat trenulețul din locul în care el îl așezase. Știu că te-a lovit și nu a procedat corect.”

În timpul acesta Anastasia se liniștea în brațele mele iar Sebastian continua țipatul, însă fără să se miște spre noi. Stătea acolo deoparte și țipa (deja nu mai era plâns – era țipat de tantrum). Vedeam pe el că se simte vinovat și că și-a dat seama că nu era bine ce a făcut. Vedeam pe el că atunci când a lovit-o de fapt nu se putea controla, intenția nu i-a fost de a-i face rău.

După ce s-a mai liniștit Anița am lăsat-o pe jos, i-am dat o jucărie să o rumege (sau un pantof, nu mai știu) și m-am așezat lângă Sebastian. L-am întrebat dacă vrea să îl țin în brațe și dacă vrea să povestim. Cu lacrimi în ochi și cu suspine adânci s-a tras în brațele mele și mi-a încălecat picioarele. ”Bebe Anastasia mi-a fuiat tienuiesuuuuuuu!”

bătaie între frați

Ce am discutat cu Sebi

Calm (cât puteam eu de calm atunci), repetându-i de câteva ori să se uite în ochii mei când îi vorbesc, rugându-l să nu mai țipe pentru a mă putea auzi și pentru a-l putea înțelege i-am vorbit despre:

  • faptul că jucăriile din casă sunt ale tuturor copiilor, nu sunt ale lui sau ale ei (că unele încă nu sunt potrivite pentru bebeluși e altă abordare, însă nu era cazul aici)
  • regula că nu ne lovim atunci când ne supără cineva – pe el cine l-a lovit atunci când a luat ceva ce nu era a lui?
  • iată, Anastasia s-a dezechilibrat și a căzut și s-a lovit și a durut-o – mai ții minte când te-ai lovit și tu la cap cât de tare te-a durut?
  • dacă te supără Anastasia și nu te ascultă când îi spui să nu pună mâna că lucrezi tu cu un material atunci, vii la mami sau la tati și ne spui să te ajutăm
  • oare cum s-a simțit Anastasia când a lovit-o? iată, acum se supără doar când se uită la ea

 

Deznodământul

Sebi s-a liniștit. A încercat de câteva ori să se apropie de Anastasia, să își ceară scuze că a lovit-o. Însă micuța începea să plângă doar cât îl vedea, așa că nu a înaintat.

După câteva încercări s-au împăcat și s-au îmbrățișat. Apoi nu au mai fost supărați.

Am reușit să plec la drum cu ambii copii ne-urlători. Am rezolvat și treburile pe la ghișee. Am făcut și popasul promis la înghețată, după ce am mers cu amândoi să luăm prânzul la un restaurant drăguț.

Seara, când îl culcam pe Sebi, am reluat discuția despre evenimentul ”bătaie între frați”. Mi-am cerut și eu scuze, i-am spus că am înțeles care a fost de fapt motivul supărării lui și că nu reușise să se stăpânească. I-am promis că în curând nu îl voi mai amâna atunci când îmi va cere atenția… chiar dacă nu avea să se întâmple chiar de a doua zi. (Mă rog, partea asta era pentru sufletul meu, că pe el prea puțin îl interesa…)

 

Eu zic că am trecut cu bine peste prima bumbăceală. Nervii mei au stat la locul lor, Anița n-o să țină minte, Sebi a înțeles. All good!

Să mă pregătesc de altele ce vor urma, nu-i așa? 😬

 

Sura foto - www.pexels.com

 


 

Vrei să fii la curent cu ultimele articole postate? Ne poți urmări pagina de Facebook sau te poți abona la newsletter. 😉 Enjoy!

 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.